Mioara Gafencu

Lansare de carte Lenuţa Rusu, la Centrul de Documetare şi Informare al Colgiului Tehnic “Mihai Băcescu”

Poeta Lenuţa Rusu, cadru didactic la Şcoala din Hârtop, s-a întors în prag de sărbători la Fălticeni, la liceul pe care l-a absolvit în urmă cu 20 de ani, acum Colegiul Tehnic “Mihai Băcescu”. A venit cu un dar, un volum de poezie proaspăt ieşit de sub tiparul editurii ieşene Studis. Întâlnirea cu Lenuţa Rusu a avut loc la Centrul de Documetare şi Informare al Colgiului Tehnic “Mihai Băcescu”, o întâlnire la care au avut privilegiul să participe elevi ai şcolii, foşti profesori şi colegi ai autoarei, fălticeneni iubitori ai creaţiei literare. Volumul cuprinde poezii publicate în perioada 1989 – 2011. Despre poezia Lenuţei Rusu au vorbit fosta sa profesoară Carmen Lala, profesorul Dan Baltazar (cel care a îngijit această carete din punct de vedere grafic) şi profesoara Mioara Gafencu, o autoritate în materie de literatură şi mai ales de poezie. (A|S)
Galerie foto

Itinerar poetic

Lenuţa Rusu este o vestală slujind focul sacru al poeziei. Arderea întru cuvânt s-a produs cu peste două decenii în urmă, iar bucuria cuvântului i-a fost dar nativ. Debutul şi l-a făcut în revista Colegiului Mihai Băcescu în 1993 năşită cu exigenţă de profesoara Lala. Debutul editorial a avut loc în 2006 cu încântătorul Poezii pentru grupa de copii. Au urmat alte volume şi alte colaborări.
Productivă, Lenuţa Rusu a adunat în Poezii, Studis, 2011 versuri din perioada 1989–2011. Câteva din ele au girul confruntării cu cititorii prin ziare şi reviste precum: Glasul adevărului, Buzău, 995, Candela, 999, Crai Nou, 2001.
Volumul Poezii – nu doar o simplă plachetă- îşi organizează materialul poetic în cinci secţiuni.
Ora de poezie o defineşte ca o conştiinţă lirică lucidă căreia inima-i bate în ritm de vers. „În nopţi lămânde… rănesc hârtia albă” – mărturiseşte autoarea pentru care „Poetu-i voievodul cu poezia-n teacă”, „poetul… pe umeri duce veşnicia,/ iubirea, lacrima, sâneaţa”, viaţa, frumosul, răspunderea creativă. Mărturisirea este fără echivoc: „Am scris şi scriu şi nu ştiu dac-am făcut-o bine/ Dar pot să spun, luminii, măcar c-am încercat”.
Confesiunea are simplitatea şi transparenţa unui izvor, ecourile unor lecturi fiind uşor recognoscibile. Eul liric se situiază în prim plan luminând solilocviul celei ce avea îndrăzneala, încă din 1993, să-şi asume destinul poetic şi să-l definească: „De unde vin? Din vânt, din nicăieri/ Şi merg spre curcubee… Cine sunt?”. Reverberaţii din marea poezie se resimt prin cultul eminescian („astă dumnezee”) sau prin alte rezonanţe din poezia clasică sau modernă („nu ştiam că toamna am visat păduri de aur în împărăţii celeste”, „iubite, toamnă bună!” Pentru că Ora de poezie celebrează la modul didactic poeţii şi poezia, gândul sfânt în care „cărţile-or sfinţi colindul”.
Dorul de copilărie îmbină seninul şi melancolia pe canavaua unor vremi trecute, retrăite şi racordate la tensiunea prezentului: „unde-s serile în care/ mai credeam în moş Crăciun?” Lumina, amintirea şi bucuria se multiplică prin „copilul meu cu ochi de mai” îndeplinind gestul ritualic: „cu tine fac prin grâu mătănii”. Versul clasic, armonios şi muzical, cu plasticizări nuanţate, se situiază în incantatoriu şi angelic. Ingenuă, cu sfinte gănduri de copil, realizează mozaicul percepţional în imagini idilice şi rustice folosind şiragul interogaţiilor retorice: „mai ţineţi oare, ţineţi minte?” Dulcelui stil clasic i se adaugă şi câteva exerciţii de versificaţie modernă (Copilărie). Frumos scris. Plastic şi muzical. Ce-ar mai trebui? Adâncime reflexivă. Zbuciumul şi căutarea. Elementul existenţial şi neliniştea metafizică. Sunt prea multe limpezimi; e necesară or viaţa e o căutare, o frământare, o întrebare, un strigăt, o nevoie de soluţionare. Zările şi zariştea.
Din Moldova lui Ştefan conturează fapte istorice, pagini de vitejie cu rezonanţe de folclor şi cronicari, din Bolintineanu, Coşbuc sau chiar Adrian Păunescu. Poetic şi patetic, dar fără reliefuri. O modalitate personală de a trata trecutul. Remarcabilă este uşurinţa versificaţiei.
Rugăciunea mea, Doamne se desfăşoară într-un topos sacralizat în care Dumnezeu şi îngerii stau sub semnul adoraţiei familiei. Râvna de îndumnezeire aduce după sine o relaţie harică cu Dumnezeu. Motivele sacre au un imaginar pios, plin de devoţiune. O mitologie personală ţesută pe canavaua unei zile de duminică, zidită în cuvinte şi imagini dintr-o pânză autentică. Reflexe psaltice, incantaţii calde, refrene înmuiate în acatistier, toare accentuiază autentica trăire creştină: Paştele Domnului, Paşte, Tu eşti lumina, Doamne. Exerciţiul prozodic este variat. Se cultivă terţina. Fie-ţi dată este o reuşită contirată cu dezinvoltură pe canavaua rugii adânci şi solitare. Fără îndoieli, cu certitudini.
Şi totuşi, iubirea este realizat cu mici pete de lumină prin care sentimentele se desfac în falduri bucurându-ne cu aerul de dimineaţă însorită. Inserţii autobiografice, episoade de viaţă, variaţiuni de lumină interioară sunt circumscrise orizontului familial. Le invăluie o atmosferă senină şi detaşată, departe de tenebrele psihologiei abisale. Aceeaşi înclinaţie spre prestidigitaţia sintactică, înregistrări fragile şi delicate, variaţiuni pe aceeaşi temă:
„Lună plină, plină lună / Inima mi-o simt nebună”… Sau ecouri eminesciene din Replici: „Iar eu sunt tot ce nu eşti tu”.
Ansamblul celor aproape 200 pagini prezintă intimitatea eului liric în mici instantanee biografice şi nu numai. Autoarea dă viaţă cuvintelor mixând elemente din multitudinea speciilor literare, simţind şi resimţind muzica interioară a cuvintelor. Cartea este autentică, fremătătoare, cu poeme în mişcare. S-ar cere o mai mare profunzime şi spirit de rafinare a ideii. Stampa existenţială încă nu este punctul său forte.
Lenuţa Rusu bucură prin corola florii dăruite a poeziei pe care o simte ca parte integrantă a fiinţei ei. „Isoldă, lumină blondă”, o resimţim pe lungimea de undă a sufletului nostru. (Mioara Gafencu – text publicat în prefaţa volumului de poezie)

Cerul dinaintea Crăciunului

Început de decembrie. Suntem după sărbătoarea Marii Uniri. Se aprind luminile sărbătorilor. Se simte duhul Crăciunului. Ne simţim mai bogaţi spiritualiceşte.
Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, Înalt Preasfinţitul Pimen, este din nou alături de fălticeneni binecuvântând un eveniment elevat, legat de identitatea ortodoxiei: lansarea cărţii Ilenei Sofia Totul despre adevăr şi a CD-ului Mariei Tanasă- Pricesne. Cu modestia caracteristică, cele două amfitrioane au adus prinos bogatului tezaur al spiritualităţii româneşti.
Evenimentul organizat de Asociaţia Culturală Fălticeni a fost onorat în sala Băeşu de un auditoriu numeros şi întâmpinat cu vorbe calde şi alese de profesorul Marian Palade, farmacista Maria Mitocaru, inginera Lăcrămioara Grigoriu şi profesorul Bogdan Grigoriu, rămânând de neuitat. Arhimandritul Pimen a punctat importanţa cărţii şi a legii morale şi duhovniceşti pe care o conţine.
Profesorul de aleasă cultură muzicală Marian Palade de la Liceul „Mihai Eminescu”a evidenţiat şi consemnat sănătosul limbaj muzical de sorginte folclorică şi religioasă care înmiresmează pricesnele interpretate de fosta sa elevă, Maria Tanasă. Farmacista Maria Mitocaru ne-a bucurat prin intuirea valorilor din cartea de suflet a Ilenei Sofia, cea de a zecea- şi prin receptarea finei sensibilităţi interpretative a cântării Mariei Tanasă. Cu aceeaşi preţuire au intervenit celelalte două voci referenţiale.
Nu intenţionăm să recompunem traseele biografice ale celor două harnice şi inimoase dăscăliţe.
Ileana Sofia clădeşte prin cuvânt adevărul şi numai adevărul. Legea morală din noi. Legea duhovnicească a adevărului religios ortodox. Marchează trasee şi pune interdicţii. Nu somează, nu ameninţă. Instruieşte şi educă. Deaceea, cartea nu oboseşte, ci, cu tact pedagogic, învaţă. Sistematicşi sistemic. Nu obositor şi uscat, ci prin răbdarea călăuzei care luminează până în stăfunduri de suflet. Şi o face cu poezia bucuriei de a se dărui şi de a dărui tuturor.
Maria Tanasă se mărturiseşte dintotdeauna prin iscusit şi adânc vers al poetului profet Ion Alexandru: „ Trăiesc în neam ca limba unui clopot”. Solistă, interpretă, culegătoare de folclor, formatoare de talente- un summum- ea vesteşte prin ani luminile sărbătorilor şi spiritul lor. Dascăl de colinde şi nu numai, ea cântă despre universul pierdut şi regăsit, despre adânca evlavie şi credinţă, despre vremea vremuirii şi a judecăţii celei drepte, din dulcea mentalitate arhaică unde găseşte structuri rezistente. Alege grâul de neghină adunând nestemate ale cântecului popular. Cu aceeaşi putere de selecţie pătrunde în arealul spiritual al credinţei, introducând în circulaţia laică motive religioase stăpânite de acelaşi duh al eternităţii. Cântările sale imnice sunt ode închinate Celui de Sus, sunt rugăciuni de mulţumire Maicii Domnului. Interpretate cu sensibilitate, cu o structură meloritmică , cu un limbaj şi sonuri muzicale înălţătoare, pricesnele capătă puterea de a circula şi a vieţui. Şi ce e mai frumos decât a vedea, a auzi şi a simţi cu inima.Şi puterea de a le pune în circulaţia colectivă.Pornite din credinţa poporului şi dovadă a încetăţenirii lor în mentalul colectiv.Maria Tanasă este un canal de circulaţie a muzicii sacre,
Cele două dăscăliţe, moderatoare de destine, deschid cerul dinaintea Crăciunului pentru a ne da bucuria şi speranţa trăirii întru duhul eternităţii. (Mioara Gafencu)

Nicolae Istrati romanticul sau iluminismul moldovenesc fără antiriu şi giubea

Mai tânărul moldovean N. Istrati are afinităţi cu munteanul Dinicu Golescu. Pe moşia de la Goleşti, autorul Însemnării călătoriei mele înfiinţase o şcoală pentru copiii sătenilor de pe moşia sa, luminându-i prin învăţătura de carte. La Rotopăneşti, cel ce avea în arborele genealogic înaintaşi din lumea domnească, înfiinţează în 1855 o şcoală pentru fiii locului şi chiar, demixtat, o şcoală pentru fete, prima şcoală de acest fel din Moldova. În 1860 pregăteşte aria şcolarizării şi în satele vecine înfiinţând şi o şcoală de declamaţie şi muzică, primul conservator dramatic în mediul rural,.înnobilând cu har acest spaţiu al moşiei de la Rotopăneşti care a fost odată” făclie luminoasă de grai şi gând românesc” (A. G. Stino).Descendent din familia domnitorului Dabija Istrati, pune semn de bun augur întreprinzătoarei sale acţiuni pentru lăcaşul de muze.
Contraversatul N. Istrati, izolat la Rotopăneşti după reuşite şi nereuşite în viaţa politică (participant la revoluţia de la 1848, surghiunit la mănăstirea Slatina, ministru în căimăcănia lui Vogoride, candidat la tron devenit separatist şi antiunionist) se retrage din viaţa publică la moşie, pentru a-şi vindeca rănile crezurilor sfărâmate (statuia înfăţişând Moldova plângând, pinacoteca, sala de teatru de la conac, creaţia literară,biblioteca,serioasa pregătire artistică pentru spectacole şi turnee).
Ardentul început de secol în zona Fălticeni adaugă acest nume de rezistenţă boierilor cărturari- Başoteştii, Mileştii, Ciurenii, Găneştii ori Canta. Negreşit că a asistat la spectacolul în care s-a afirmat Matei Milo la Horodniceni şi, probabil, l-a invitat pe promiţătorul artist la Rotopăneşti. Impulsul de a face literatură şi de a scrie teatru a apărut ca o nevoie de a-şi justifica existenţa.
Drama istorică Mihul. O trăsătură din rezbelul lui Ştefan cel Mare cu Matei Corvin, regele Ungariei, 1850, dramă în trei acte realizată în vers alb, conturândând momentul 1467, dar având şi intrigă amoroasă, răspunde comandamentului prietenului său M. Kogălniceanu: „istoria noastră are destule fapte eroice” …Victoria, fiica pârcălabului, a fost răpită de viteazul căpitan Mihul ce se va reabilita prin luptă. „Mihul e întâiul născut al dramei naţioonale” (Gazeta de Moldavia, 1851) Scena nocturnă a asaltului lui Ştefan „s-au cerut de trei ori a se repeta” (T. T. Burada).
Comedia Babilonia românească, farsă filologică, 1860, ridiculizează războiul limbilor în stilul lui V. Alecsandri. Duduca este curtată de mai mulţi pretendenţi: „Cu profundă plecăciune/ Şi pedantă-ncordăciune/ mi-amfăcut îndemnăciune/ cu această ocaziune/ Ca să-mi fac eu permisiune/ despre marea simţăciune/ ce-o am pentru-nsurăciune” Ilie, raissoneurul piesei, exprimă în deznodământ triumful bunului simţ.
Autorul dramatic a pregătit iubitorii muzicii şi teatrului. A adus la Rotopăneşti personalităţi din lumea artistică ce să pregătească interpreţii, a gândit sala de teatru, a organizat spectacole săptămânale şi a făcut turnee la Fălticeni în grădina Alecu Botez, programând marele turneu la Iaşi, la teatrul din dealul Copoului, turneu care n-a mai avut loc din cauza decesului neaşteptat.
Moarte plină de mister. Ipoteza eventualei otrăviri pare a se susţine. Invidioşi? Adversari? Doar 43 de ani. Urcuş. Plenitudine. Provincia o ia înaitea capitalei. Moldova plângând îi anticipă destinul. Pentru posteritate, nu doar un nume. O contribuţie luminoasă la mijloc de secol al XIX. Învăţătură, teatru, cultură, lumină, frumuseţe.
Rotopăneşti, citadelă culturală. Nicolae Istrati – boier cărturar, animator, scriitor, politician, om total ne apare strălucind din timp, înscriindu-se la loc de cinste în istoria acestor meleaguri. Având însemnul heraldic al celor aleşi.
La 150 de ani de la moarte, omul – lumină zâmbeşte timpului. (Mioara Gafencu)

DOAMNA LABIRINTICĂ

Ce toamnă albastră pulverizată pe arii siderale, ce alchimie emoţională şi flash-uri de frumuseţe în zi tragică de 15 septembrie 2011, altă dată zi de bucurie şi de reîntâlnire în cancelaria Liceului „Nicu Gane”.
Profesoara pensionară Elena–Adriana Constantinescu, Liliana sau Luly, a poposit pentru totdeauna la Masa Tăcerii, luându-şi cu sine copyrightul pe vise pe care, sotto voce, s-a încăpăţinat să nu-l transmită sub forma unui Raport către El Greco, ce ar fi tradus o eventuală împăcare între anima şi animus, printr-un excurs în faldurile gândurilor scrise şi nescrise din spectacolul adevărurilor personale, privite într-un joc de oglinzi.
Liliana Constantinescu avea un cap bine mobilat şi o cultură solidă, deplasându-se inteligent în toate zonele culturale – cinema, teatru, literatură, pictură, arhitectură, muzică. Rafinamentul gustului (era absolventă şi de arte plastice, nu doar de limbă franceză) l-a imortalizat şi l-a risipit cu eleganţă în miniaturi stilizate cu răbdare în petale de flori. Acelaşi preaplin artistic l-a risipit în jocul serios de creare al unor texte cu rime rare, o competiţie cu sine, strălucitoare şi pentru cei ce erau onoraţi de a le auzi, citi sau primi cu dedicaţie. Lumea provinciei i se părea mică şi limitată, avea nevoie de a frecventa sau de a epata în saloanele cultural – artistice bucureştene. Aducea de acolo o infuzie de prospeţime ideatică, având îndrăzneala de a aborda fără complexe provinciale. Conversaţie briliantă, apetenţă pentru spectaculos, nevoie de iluzii, strategii de supravieţuire. Şi-a hrănit generos timpul, transmiţând un aer bun conducător de cultură.
În tot, predomina relaţia cu teatrul, pe verticală şi pe orizontală. Această lume îi era familiară şi dragă, având puterea de a aduce şi la Fălticeni artişti precum Amza Pellea sau scriitori ca Paul Everac. Juca teatru şi-şi condimenta existenţa cu picanterii mărturisite spectaculos de la catedră, încadrate în passe-partout-uri de neuitat. Depozitul de amintiri al multor generaţii găniste este colorat cu întâmplări dulci-amare despre iubire, speranţă, aspiraţii, dezamăgire. Pentru cei ce au cunoscut-o, o amintire într-o lacrimă, dintr-o viaţă plină de vise, tragism şi poezie. Cu lumini şi umbre, cu slăbiciuni omeneşti şi orgoliu nemăsurat, cu limbă ascuţită, declara război nonvalorilor şi făcea alergie la lipsa de educaţie. O întruchipare insolită a feminităţii. Impozanta blondă cu coc şi degete de pianistă, cu manichiura şi ţinuta impecabilă, domina cu privirea lumea din jur. Şi nu în ultimul rând, ba chiar în primul, o stilistă desăvârşită şi o epistolieră strălucită. Epistolarul său, pe care în mare parte l-am cunoscut şi pe care am îndemnat-o în ultima întâlnire din ianuarie 2011 să-l dea publicităţii, conţine informaţie de calitate într-o formulă de spontaneitate, demnă de un condeier. M-a privit zâmbind, spunându-mi că n-ar interesa pe nimeni. Regret că n-am avut timpul necesar să o încurajez pentru a da tiparului corespondenţa. Este tezaurul de suflet ce merită păstrat, chiar dac-ar glumi de dincolo, „la dracu’ cu viaţa şi dragostea mea!” C’est la famme!
Dar ceasurile de taifasologie ce bine ne făceau! Acum s-a oprit timpul în scoica sufletului. Firul Ariadnei a ajuns la capătul labirintului. Dincolo de Legături primejdioase sau Bâlciul deşetătăciunilor, de Evtuşenco, Everac sau Nina Cassian, stă labirintica Liliana la Masa Tăcerii.
În drum spre Câmpiile Elizee, misterioasa şi fascinanta solară Liliana Constantinescu şopteşte doar: „Restul e tăcere!”.
Mioara Gafencu

100 de ani de la naşterea scriitorului Mihail Şerban

scris de Mioara Gafencu

MIHAIL ŞERBAN (18 august 1911, Fălticeni – 7 iulie 1994, Bucureşti)
Debutează cu o schiţă în revista „Zori de zi” a liceului „Nicu Gane”
Opera: Idolii de lut, 1936; Infirmii, 1936 (premiul Societăţii Scriitorilor Români); Nunta de argint, 1937; Câinii, 1939; Grădina lui Dumnezeu, 1939; Sanda, 1941; Casa amintirilor, 1942; Cântecul uitat, 1942; Fete bătrâne, 1946; Furtuna, 1947; Când doarme pământul, 1949; Pâinea inimii, 1949; Pământ şi oameni, 1957; Amintiri, 1969; Circul, 1972. Reeditări: Sanda, 1971; Fete bătrâne, 1976 (prefaţă Mircea Iorgulescu).
Membru al Societăţii Scriitorilor Români din 1937.
Semnatar în publicistica locală şi centrală a vremii: de la Înmuguriri la Universul literar, Adevărul literar şi artistic, Revista Fundaţiilor Regale.
A semnat şi cu pseudonimul Mihail Şerban – Crângul.
A desfăşurat şi activitate de traducător.
Fecundul romancier moldav şi-a pornit şi încheiat registrul narativ cu două cărţi de atmosferă fălticeneană – Idolii de lut, visul muzeistic al profesorului Sava Savel, alias Vasile Ciurea şi Circul, carte a pitorescului provincial, ambele străbătute de Amintiri, document şi mărturie a existenţei fălticenene.

RECITIND FETE BĂTRÂNE
Născut în 1911 la Fălticeni, înrudit cu familia Sadoveanu, Mihail Şerban şi-a legat destinul de urbea natală şi în cea mai mare măsură, de Bucureşti. S-a apropiat de E. Lovinescu şi cenaclul Sburătorul. Criticul l-a inclus în capitolul noii generaţii a moderniştilor.
Iniţiator al publicaţiei fălticenene Înmuguriri împreună cu Mihai Havriş, şi-a început drumul în literatură transfigurând în Idolii de lut (1935) activismul profesorului Vasile Ciurea care a izbutit să-şi realizeze visul de colecţionar prin infiinţarea Muzeului Fălticenilor. Romanele sale apărute în perioada interbelică şi postbelică sunt documente ale căutării unor generaţii. Interesante sunt Amintiri, 1969, cu rezonanţe din Casa amintirilor şi Cântecul uitat.
Fete bătrâne, 1946, reapărut în trei ediţii, este alături de Infirmii, 1936, una din cărţile sale de referinţă. În Infirmii contura cu accente naturaliste, fişe de nenormalitate. Tania era cocoşată, Ipcar – semiplegic, Lily – bolnavă de plămâni, Molca – hermafrodită. Accese, morţi accidentale, sinucideri, boli organice şi boli sufleteşti ciudate ale sufletelor tarate. O înclinaţie spre descrierea stărilor de morbid care trimite la Hortensia Papadat Bengescu şi familia Hallipilor.
Fete bătrâne sporeşte prin clarobscururi şi observaţii psihologizante. O psihologie de grup ţesută pe un simulacru de realitate. O lume aplatizată trăind înspăimântată într-un etern provizorat. O lume birocratizată în care perspectivele sunt limitate într-un Bucureşti cenuşiu în care cele nouă funcţionare sunt variante stereotipe şi uscate ce nu se pot integra şi nu-şi pot depăşi condiţia pentru a juca piesa numită viaţă, un cuib de viespi îndreptând acul veninos una spre celelalte, distrugându-se între ele însele. Acestea sunt fetele bătrâne înainte de a îmbătrâni, visând la schimbarea statutului civil şi nu la schimbarea de fond a condiţiei umane. Mentalul grupului este pustiitor de plictisitor şi cenuşiu. Fiecare din fete este o reprezentare în mic a întregului, chiar dacă uneori „na-na” şi „dă-dă” exprimă un sâmbure de nonconformism tradus într-o banală aventură. Este modul lor simplu de a-şi trăi viaţa şi de a se minţi. În biroul de jos, fetele au trăit numai anticamera vieţii. Risipite în birourile de sus sunt incapabile de a păşi în viaţă, naufragiind în sinucidere sau trăindu-şi, la lumină pâlpâitoare, nimicul existenţial. Reduse la numitorul comun al nimicului, ele sunt exemplare tragice ale devitalizării, suflete tarate dominate de sărăcie afectivă, platitudine şi lipsă de ideal. Abisul le înghite visele şi marile speranţe. Suflete bătrâne sub măştile încă tinere. Muguri nenăscuţi, fără bucuria verdelui tânăr, zăcând în cearşafurile insomniei.

Nici Ileana Voinea ce crezuse că păşeşte pragul unei noi vieţi, nu-şi depăşeşte condiţia. Şi nici Culbecea n-o poate ajuta, neputându-se ajuta nici pe sine. Încercarea ei de a înfrunta crailâcul ministrului amator de trufandale, căruia i-au căzut victimă atâtea fete, n-o poate face să-şi depăşească limitele pentru a urma o traiectorie normală a existenţei. Devine jucărie a destinului nejustificându-şi eroismul de-o clipă şi nobleţea unui sacrificiu pentru o prietenă, sacrificiu gratuit care nu are nici o acoperire raţională, fiind emulaţia aceleeaşi neputinţe de a trăi plenar viaţa. N-are voinţa de a-şi spune că şi mâine e o zi, complâcându-se în acest univers inchis, condamnată la înfrângere.
G. Călinescu conturase magistral casa cu molii. Mihai Şerban realizează o variantă: biroul cu molii. Galeria fetelor bătrâne din capitală aparţine mai mult faunei târgului de provincie în care trăiesc flori ofilite ispitite de balta liniştii. Ordinii sentimentale i se adaugă cu forţă realistă şi obiectivă climatul social: „minister, nu glumă! Cu ministru plin, cu un subsecretar de stat, cu directori, subdirectori, şefi de serviciu şi cu tot pomelnicul, până la portarul cu uniforme cusute în fireturi” (p.23).
Roman document al unei epoci, Fete bătrâne se menţine în sfera de interes a cititorului şi prin intenţia de contura psihologia unei categorii de funcţionare din aparatul birocratic condamnate la un veac de singurătate, confruntându-se cu timiditate şi apoi confundându-se în labirintul unei lumi din care nu au forţa morală de a ieşi şi nici forţa spirituală de a-şi depăşi condiţia.
Mircea Iorgulescu afirma în prefaţa la cea de a treia ediţii apărută în 1976 la Editura Minerva că valoarea romanului constă „dintr-o epică de factură sobră, deloc sentimentală”.
Fete bătrâne deschide un depozit de amintiri dramatice pe o autostradă care nu duce nicăieri, într-un univers cenuşiu şi închis, cu parfum vetust de epocă. O carte de atmosferă a unui timp uitat…

_______________________________________________________________

Mihail Şerban
scris de Eugen Dimitriu

Cunoscutul învăţător Gheorghe Rădăşanu din Bogata (Baia), folclorist şi publicist, unul din generaţia „leilor lui Haret”, mi-a spus cu prilejul unei vizite de documentare la el în sat, că prima soţie a lui N. Iorga era Maria Tassu din Baia (fiica junimistului Vasile Tassu, procuror la Curtea de Apel din Iaşi). Pe când făcea studii la Berlin, savantul şi-a luat soţia cu el. Se afla în capitala Germaniei şi S. Mehedinţi. Un lord s-a îndrăgostit de frumoasa Maria. Făcându-i declaraţii aproape disperate, o ruga să-l urmeze în Anglia şi să-i devină soţie. Lordul a ajuns ulterior premier al Marii Britanii. Femeia îl respinge şi socoteşte de datoria ei să-şi anunţe soţul de cele întâmplate. Istoricul face o criză de gelozie şi divorţează, recăsătorindu-se cu coana Catinca, sora lui Gh. Bogdan-Duică. Nu s-a împăcat nici cu cumnatul său. O dovadă: călătorind amândoi de la Paşcani spre Iaşi, în acelaşi compartiment, nu şi-au vorbit deloc. Maria, prima soţie (rămasă cu o fetiţă ce s-a căsătorit mai târziu u colonelul Dimitrie Chirescu, fratele compozitorului Ion Chirescu), a îndurat lipsuri şi a cunoscut din plin spectrul sărăciei.(continuare)

Surse suplimentare: MIHAIL ŞERBAN – UN MARTOR ACTIV AL INTERBELICULUI LITERAR (Asociaţia Fălticeni Cultural)

Galerie foto: (imagini document publicate în cartea Lumini fălticenene, autor Eugen Dimitriu, Editura Muşatinii, 2010)

PĂRINTELE PAROH PETRU IRIMESCU

Spirit veşnic tânăr şi activ, pios şi generos, de o fascinantă plinătate a sufletului şi a minţii, Sfinţia Sa are dăltuite în redutele spiritului perceptele: să dăruieşti iubire, să faci bine, să ierţi.
Trecut prin vămile timpului, departe de fulgurante ispite, cuviosul părinte este încredinţat că Dumnezeu este viu şi-i răspunde rugii fierbinţi, şi că biserica este un corp viu în care fiecare celulă, interdependentă de celelalte, formează totul. Dornic de desăvârşirea misiunii bisericeşti, voievodul de obşte este un om de mare garanţie morală.
În jurul Sfinţiei Sale s-au ţesut şi se vor mai ţese legende. Sacerdotul este conştient că cetatea cel mai greu de cucerit şi stăpânit este inima credincioşilor. Ucenicind cu modestie de-o viaţă, părintele Irimescu este un punct cardinal în căutarea sacralităţii acestui ţinut. Mijlocitor între lume şi divinitate, preot de omenie, de toleranţă şi blândeţe, păzitor statornic şi harnic al sfintelor învăţături, uimeşte prin adânca credinţă şi prin puterea de combustie. Se arde pe sine prin flacăra nestinsă ce arde în el, prin flacăra credinţei şi a iubirii christice. Preot cu o pregătire spirituală de o sfâşietoare frumuseţe, nu cultivă o elocvenţă solemnă de amvon, ci o trăire întru divin de o mare simplitate şi modestie, învelită în sensibilitatea cald-prietenoasă a păstorului de suflete. Umbra mângâietoare a cuvântului curge ca dintr-un nesecat izvor într-o orchestraţie perpetuu reînnoită. În Dumnezeu, întru Dumnezeu, prin Dumnezeu, de la Dumnezeu se produce înminunarea pentru că „Domnul păzeşte pe toţi ce-L iubesc” (Psalm 144 ). Viaţa sa se scrie şi se rescrie prin rugăciune, se trăieşte şi retrăieşte tot prin rugăciune sub însemnul bunătăţii şi iubirii, al sfatului înţelept şi al dimineţii luminoase a speranţei. Privindu-l în actul sfânt liturgic cu mânile indreptate cucernic spre Cel de Sus, te uimeşte puterea comunicării cu Dumnezeirea în cuvânt mut, în tăcerea care este un dialog profund. Sfinţia Sa vede, aude, simte, se înalţă, se smereşte, parcă pluteşte în marea taină, implorând mut, nepământean , transfigurat, numai duh. Marea taină a comuniunii cu lumea sfinţilor este culminaţia fiecărei slujbe şi rugi către înalt, este exemplaritatea trăirii religioase.
Pe ecranul meu interior şi, negreşit al multora, momentul de unicitate persistă continuu. Fiorul credinţei găseşte canalul de comunicare fără cuvinte făcându-te mai bun, mai dornic de îndumnezeire. Rugându-se netulburat în apropiere de Dumnezeu, Părintele revarsă har şi lumină coborând cu smerenie la noi, cu sufletul deschis şi dăruitor împrăştiind mierea duhovnicească. Dumnezeu l-a dăruit cu mulţi talanţi pe care-i sporeşte pe ogorul divin şi pământesc.
Preotul cu nume de sfânt, de apostol, omul cu suflet de aur, prietenul tuturor credincioşilor, purtător a nenumărate virtuţi – filotimia, răbdarea, râvna, frumuseţea modestiei – este o pildă de statornicie a credinţei şi de trăire duhovnicească. Nu şi-a scris numele în pisanii, ferindu-se de a fi în centrul atenţiei. Pelerin la locurile sfinte, adună în jurul bisericii unde slujeşte nenumăraţi pelerini credincioşi veniţi din multe localităţi, cuprinşi de marea putere de iradiere a credinţei.
Întotdeauna a găsit un sfat şi o vorbă înţeleaptă de îmbărbătare.În codul său de conduită, chiar şi mustrarea aduce linişte şi speranţa de a fi pe placul Celui de Sus O afirmaţie a lui N. Iorga îi este pe dreapta-i măsură: „ lemn bun, lemn rău, aceeaşi cenuşă. Dar nu aceeaşi flacără”.
Pe părintele Petru Irimescu pare că-l cunosc înainte de a-l întâlni. Este o candelă de lumină. Arhetipul preoţesc de înălţare duhovnicească. Slujeşte la biserica cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Rădăşeni – Fălticeni, judeţul Suceava.
Mioara Gafencu