cu Alexa Paşcu

Mircea Motrici. Omul
24 martie 2012

Fire blândă şi calmă, suflet deschis şi cald, gata să sară în ajutor la nevoie, să dea un sfat, un îndemn de a face pasul atunci când erai nehotărât. Aşa l-am cunoscut eu pe Mircea Motrici, aşa l-am păstrat şi-l păstrez mereu în mintea şi sufletul meu: un prieten adevărat, un frate chiar. De ce spun toate acestea? Pentru că lui îi datorez debutul, prin publicarea primei mele cărţi de poezie „Libertatea zborului”. Şi tot lui îi datorez continuarea întru ale scrisului, în special poezie. Cum s-a întâmplat? Simplu! În calitatea sa de corespondent pentru judeţul Suceava al Societăţii Române de Radiodifuziune, urmărea noutăţile din fiecare zonă, deci şi din Fălticeni. Aşa se face că după înfiinţarea sucursalei BCR la Fălticeni, la începutul anului 1992, unde eram director-adjunct, trecând din când în când şi pe la noi să culeagă noutăţi pentru reportajele sale, Mircea Motrici se oprea şi la o ceaşcă de cafea în birou la mine, timp în care povesteam despre unele şi altele. Pe parcusul acestui ritual dezlegam fiecare câte un snop de amintiri fără să ne dăm seama căt de repede trecea timpul. La o vreme se uita la ceas şi se ridica de pe scaun zicând: „Aoleu! E târziu!…Ne ajunge pentru astăzi. Trebuie să mă grăbesc, să nu întârzii la… Ne mai auzim la telefon…La revedere!”. Îmi dădea mâna şi, luându-şi geanta pe umăr, ieşea din birou. Eu îl conduceam până la ieşire şi pe treptele băncii sau în curte ne mai luam încă o dată la revedere. Treptat, prietenia dintre noi a crescut, iar în toamna anului 1995 avea să dea cel mai frumos rod, lansarea primei mele cărţi de poezie „Libertatea zborului”. Cum s-a întâmplat? Ca de fiecare dată când Mircea Motrici scoatea o carte, venea şi la Falticeni, să împartă bucuria cu prietenii, atât cei de la sucursala BCR, cât şi de la alte unităţi din oraş. (Spun aceasta pentru că el a fost, şi aşa va rămâne – stimat şi iubit de fălticeneni). Aşa a fost şi pe la începutul verii anului 1995, când a venit să ne aducă una din bucuriile sufletului său, cartea “Visul sărută Japonia”. Mi-aduc aminte cât de fericit era să ne împărtăşească impresiile sale din călătoria făcutâ în Ţara Soarelui-Răsare. Ce faţă luminoasă avea! După ce a împărţit cartea cu autograf la toţi salariaţii băncii (nu a fost unul care să nu-i fi cumpărat cartea !), ne-am retras în birou la mine, să bem o cafea şi să mai povestim câte ceva. Aşa s-a întâmplat să-i spun că şi eu cochetez cu scrisul mai demult, mai ales cu poezia, că am publicat căte ceva prin ziare, că am în sertar un manuscris care a trecut prin mâinile domnului Alexandru Raicu, membru al Uniunii Scriitorilor, şi care mi-a zis că pot să-l public. Atunci el s-a uitat la mine mirat şi m-a întrebat iute: ”Şi de ce nu-l publici? Ce mai aştepţi?”.
„Nu m-am decis încă, poate mai târziu, i-am răspuns eu”. „Dă-i drumul, nu sta! Adică ce vrei, să-l publici când vei ajunge la pensie? Nu mai bate pasul pe loc. Pregăteşte manuscrisul, adică revizuieşte ce mai ai de revizuit şi hai la tipar cu el! Eu te pun în legătura cu Editura ARC de la Bucureşti, cu domnul Alexandru Cebuc, la el am tipărit cartea ce tocmai ţi-am dat-o. Tehnoredactarea o faci cu băieţii de la ASSIST Suceava, tot eu te pun în legătură cu ei. În maxim două săptmâni ai rezolvat problema. Până luna viitoare, când si eu am treabă la Bucureşti, ai timp să termini totul şi putem merge împreună la editură. Ce zici, batem palma?” “Da”, i-am răspuns eu hotărât”. Pe faţa lui luminoasă apăru un zâmbet de satisfacţie. „Chiar de astăzi, după ce ies de la serviciu, mă apuc să mai fac o revizuire a manuscrisului. Vorbiţi cu băieţii de la ASSIST să facem tehnoredactarea începând de săptămâna viitoare, dar numai după-amiază, după ce termin programul de lucru la bancă”. ”Nicio problemă. Sunt băieţi foarte înţelegători, o să vezi. Îmi pare bine că te-ai hotărât. Îţi spun eu, cum o să tipăreşti prima carte, o să ai chef să mai scoţi una, şi tot aşa. Pofta vine mâncând,prietene!”, mă bătu el uşor cu palma peste umăr. După ce terminarăm de băut cafeau şi pusesem la cale programul pentru editarea cărţii, ne despărţirăm cu obişnuitele strângeri de mână, dar cu sufletele mult mai entuziasmate. Fiindcă întâlnirea noastră avusese loc pe la începutul săptămânii, în zilele următoare, aproape în fiecare zi, mă sună să vadă cum stau cu pregătirea manuscrisului. Nu concepea să mă vadă că abandonez cumva din nu ştiu ce motiv. Mă ţinea din scurt, cum s-ar zice. Vorbise deja cu băieţii de la ASSIST despre mine, aşa că, săptămâna următoare când am mers să discut pentru a începe tehnoredactarea cărţii, mi-a fost foarte uşor să stabilim un program de lucru convenabil.
După ce am terminat cu tehnoredactarea, aşa cum mi-a promis, Mircea Motrici a mers împreună cu mine la Bucureşti, la Editura ARC, unde l-am cunoscut pe d-l Alexandru Cebuc, cu care am perfectat actele privind tipărirea “Libertătii zborului”. Către sfărşitul lunii august, nu după câteva peripeţii, pe care le detaliez acum, cartea era gata. Pe la începutul lunii septembrie 1995 am hotărât să fac lansarea la Casa Cărţii “Mihail Sadoveanu” din Fălticeni. Desigur că la această sărbătoare, împreună cu mine, a împărtăşit bucuriile şi emoţiile Mircea Motrici. Tot el a fost cel ce m-a pus în legătură cu poetul Ion Beldeanu, rugându-l să-mi facă şi prezentarea cărţii. A fost alături de mine în toate. Îl simţeam cum se bucură şi se emoţionează odată cu mine, ca un frate geamăn parcă. A vorbit la lansarea cărţi şi, imediat, a făcut şi prezentarea la radio. Aşa era Mircea Motrici, omul cu un suflet ca o pâine dulce.
Desigur că, după lansarea cărţii, legăturile noastre au fost şi mai strânse, prietenia noastră a înflorit şi mai mult. În orice autograf ce mi-l dădea, încheia cu „…în semn de prietenie continuă”. Mereu mă întreba dacă am mai scris ceva şi mă îndemna să nu abandonez, să merg înainte. Chiar dacă la serviciu eram tot mai ocupat, iar în timpul liber îmi găsisem şi alte preocupări în domeniul economic, tot am continuat să scriu poezie. Aşa că prezicerea făcută cu ani în urmă s-a adeverit. In vara anului 1999, la îndemnul lui Mircea Motrici şi cu ajutorul poetului Ion Beldeanu, am scos a doua carte de poezie “Însemnele clipei”, la editura “Muşatinii” din Suceava. Şi de această dată, părtaş la bucuriile şi emoţiile mele de la lansare a fost bunul şi caldul meu prieten Mircea Motrici. Da,”pofta vine mâncând”, cum a zis el. Am continuat să scriu şi astfel am ajuns la cea de-a şasea carte de poezie. Eu, care sunt “un economist cu suflet de poet”, cum îmi zicea adesea el când stăteam şi discutam la o cafea.
Chiar şi după ce s-a îmbolnăvit am continuat legătura noastră prietenească prin telefon.
Când îl întrebam cum se mai simte, ce mai face, îmi răspundea cu voce lui caldă,dar slabă: ”Bine, lucrez la un reportaj. Tu ce mai faci? Mai scrii?”. Simţindu-i durerea din suflet, îi răspundeam că fac bine şi că scriu mai departe…Şi încheiam cu ochii înlăcrimaţi, urându-i să se facă bine. Dar boala s-a agravat şi bunul Mircea nu s-a mai însănătoşit.
După ce a murit, în semn de iubire, recunoştinţă şi respect, nu a fost carte pe care să o public şi în care să nu am cel puţin o poezie dedicată lui Mircea Motrici, în memoriam.
În ultima carte -“Urmele păsării-cuvânt”, tipărită la Editura StudIS Iaşi, 2011, şi lansată la începutul lunii ianuarie a.c., în semn de recunoştinţă pentru el am scris poezia „Cineva mi-a fost aproape”, din care redau versurile din strofa finală:
„Da, nu mai pot fi învins/ Nici de aproape/ Şi nici de departe; /Mă apără un cineva/ Ce-odată mâna mi-a întins,/ Ducându-mă în spaţiul de nemoarte”.
Pentru că acum nu mai este posibil a face urarea ce se cuvine la împlinirea unor ani, îmi voi pleca cu pioşenie capul, mă voi ruga pentru el şi voi spune din suflet, simplu: Lui Mircea Motrici, veşnică recunoştinţă!
Iar pentru atunci când nici acestea nu vor mai fi posibile, vor rămâne, lumânări mereu aprinse, poeziile dedicate lui.

La 24 martie a.c., jurnalistul şi scriitorul Mircea Motrici ar fi împlinit 59 de ani…

_________________________________________________________________________________________

Gânduri de primăvară

După un somn lung, eliberându-se de sub cojocul zăpezii, pământul s-a trezit. Frecându-se cu palmele la ochi şi făcând câteva mişcări să-şi dezmorţească braţele, a aruncat o scurtă privire spre soare şi, după un strănut puternic, a început să-şi reia respiraţia normală, înălţându-şi aburii vieţii în semn de mulţumire către cer. Apoi cu o voce puternică, al cărei ecou a făcut să răsune văile şi luncile, urcând până în vârful munţilor, a strigt: Asosit primăvara!!!
Da, primăvara a sosit. Chiar dacă prin locurile mai ferite de soare încă se mai văd petice de zăpadă, urme ale bogatei şi friguroasei ierni ce a fost la începutul acestui an, sunt semne sigure că primăvara e la noi. O spun: vântul, prin cântecul său, cu stropii de ploaie ce îi aduce, căldura soarelui şi seninătatea cerului, lumina zilei şi farmecul nopţilor înstelate, iarba şi florile ce şi-au dat drumul încolţirii, oamenii trebăluind prin grădini şi livezi, şi forfoteala de lume prin pieţe, cumpărând seminte pentru grădina de legume. Că primăvara a venit o spune pădurea, unde păsări cântând se zbenguie vesele printre ramurile ai căror muguri cresc căutându-şi drumul spre lumină; parcă se aude Simfonia primăverii a lui Vivaldi.
Da, a venit primăvara, vremea trezirii la viaţă a întregii naturi, vremea înnoirii şi înfloririi. Asemenea naturii să fim şi noi oamenii participanţi la înnoire, să ne bucurăm de primăvară, de darurile ce ne-au fost lăsate pe acest pământ, fără ură şi ranchiună. Să aruncăm din mintea noastră toate gândurile negative, să ne uşurăm sufletele de balastul răutăţilor, îndreptându-ne toată atenţia doar spre ceea ce este bine, întru câştigarea unei vieţi liniştite, cu zile senine, în bună comuniune cu toţi cei din jurul nostru. Să păstrăm
în noi vie speranţa că mâine poate fi mai bine, punând mai mult suflet în tot ceea ce facem astăzi. Să fim mereu pregătiţi ca gândurile şi faptele bune să le covârşească pe cele rele; să ne purificăm sufletele în numele unei vieţi fericite şi luminoase.
Trebuie să avem o primăvară şi o viaţă frumoasă!

Alexa Paşcu

Fălticeni,21.03.2012
_________________________________________________________________________________________

Este vremea pregătirii întru bucurie

În această săptămână, numită şi Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, creştinătatea trăieşte din plin momente de o deosebită semnificaţie:slujbele legate de patimile Domnului nostru Iisus Hristos, sărbătoarea Sf.Mare Mucenic Gheorghe-purtătorul de biruinţă (sâmbătă) şi marea sărbătoare a Invierii Domnului,aşteptată cu cea mai mare bucurie de creştini.
Oricât aş fi dorit să scriu, în cele mai meşteşugite si frumoase cuvinte,despre cum trebuie să primim şi să trăim sfânta sărbătoare a Invierii,nu cred că aş fi putut-o face mai bine decât Sf.Ioan Gură de Aur. De aceea voi reda în continuare, în întregime, Cuvânt la Inviere de Sf. Ioan Gură de Aur.

“Am lepădat povara postului, dar n-am lepădat rodul lui, pe care e vremea să-l culegem. A trecut oboseala nevoinţelor, dar să nu treacă râvna faptelor bune. S-a dus postul, dar să rămâna evlavia. Mai bine spus, a trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc. Acesta e mai bun decât acela, iar acela pentru acesta s-a făcut. Dupa cum, când posteşti, vă spuneam că se poate să nu posteşti, deşi posteşti, tot astfel şi acum vă spun că se poate să posteşti, deşi nu posteşti. Cum poate să nu postească cel care posteşte? Iată: când cineva se opreşte de la mâncare, dar nu se opreşte de la păcate. Cum poate să postească cel care nu posteşte? Iată: când se bucură de mâncare, dar nu gustă din păcat.
Poate să se îmbete şi cel care nu bea vin (“Vai de cei care se îmbată fără vin!” – Isaia 28, 1) şi poate să fie cumpătat şi cel care bea vin (“Foloseşte-te de puţin vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni” – I Timotei 5,23). Şi oare nu ne invaţă Apostolul: “Nu vă îmbătaţi cu vin, în care este desfrânarea, ci umpleţi-vă de Duhul” (Efeseni 5, 18). Aceasta este beţia cea bună. Umple mintea până sus cu Duhul, ca pe un pahar, ca diavolul să nu mai poată turna nimic în el! Paharul nostru de bună beţie să fie potirul cel duhovnicesc, potirul neîntinat al sângelui Celui Inviat, care nu îmbată, nici nu molşeşte, ci ne întăreşte întru cumpătare. De această beţie să ne îmbătăm, iar de la cealaltă să ne abţinem, ca să nu pângărim acest mare praznic, al pământului şi al cerului deopotrivă. Căci bucurie mare este astăzi şi pe pământ, şi în cer. Dacă, atunci când se întoarce un singur păcătos, este bucurie pe pământ şi în cer (Luca 15, 7 )cu cât mai mare bucurie va fi în cer când întreaga lume este smulsă din mâinile diavolului? Acum saltă de bucurie îngerii, acum se veselesc arhanghelii, acum heruvimii şi serafimii prăznuiesc împreună cu noi Invierea cea de a treia zi.
Foarte mult am dorit să mănânc Paştele acesta cu voi”, a zis Domnul (Luca 22,15). Iar dacă a dorit să prăznuiască Paştele împreună cu noi, atunci negreşit că a dorit să prăznu-iască şi Invierea. Aşadar, când îngerii şi arhanghelii se bucură, iar Stăpânul tuturor pute-rilor cereşti prăznuieşte El Insuşi împreună cu noi, ce pricină de întristare mai rămâne?
Să prăznuim sărbătoarea aceasta atât de mare şi de luminată, a Invierii Domnului, nu numai cu prisos de bucurie, ci si cu prisos de evlavie. Căci Domnul a înviat, şi a înviat si lumea dimpreună cu El, şi legăturile morţii s-au rupt prin Inviere. Adam a păcătuit şi a murit. Dar Hristos n-a păcătuit şi a murit. O, lucru nou şi minunat: acela a păcătuit şi a murit, Acesta n-a păcătuit şi a murit! Pentru ce? Pentru ca acela ce-a păcătuit şi a murit să poată să scape de legăturile morţii prin Cel Care n-a păcătuit, dar a murit. Aşa se petrece şi în afacerile băneşti: cineva, de multe ori, rămâne dator şi, pentru că nu are cu ce să plătească, este ţinut în lanţuri. Altul nu e datornic nimănui, dar, pentru că poate să plătească, plăteşte şi îl slobozeşte pe cel vinovat. Astfel s-a întâmplat şi cu Adam: era dator şi stăpânit de diavol, dar nu putea să plătească. Hristos nu era dator, nici nu era stăpânit de diavol, dar putea să plătească datoria. Şi iată că, venind, a plătit cu moartea Sa pentru acela care era stăpânit de diavol, ca pe acela să-l slobozească.
Ai văzut isprăvile Invierii? Ai văzut iubirea de oameni a Stăpânului? Ai văzut mareţia purtării Lui de grijă? Să nu fim aşadar nerecunoscători faţă de un astfel de binefăcător, nici să nu ne lenevim sub cuvânt că a trecut postul, ci acum, mai mult chiar decat înainte, să avem mare grijă de suflet, ca nu cumva, îngraşându-ne trupul, să rămână sufletul mai neputincios, sau nu cumva, îngrijindu-ne de rob, să neglijăm stăpânul! Căci care este folosul dacă, sub pretextul sărbătorii, mănânci peste trebuinţă şi depăşeşti în toate măsura? Acest lucru şi trupul îl pângăreşte, şi puterea sufletului o micşorează. Să păzim deci măsura şi trebuinţa, împlinind cu sufletul şi cu trupul cele cuvenite, ca nu cumva să vărsăm deodată toate cele adunate prin post. Vă opresc eu oare de la a vă desfăta de hrană si de odihnă? Nicidecum. Vă îndemn însă ca, împlinindu-vă cele de trebuinţă, să nu depaşiţi măsura în desfătări, încât sănătatea sufletelor voastre să nu cunoască vătămare.
În adevăr, unul care depăşeşte hotarele trebuinţei, nici de plăcere nu se bucură, când păţeşte boli şi alte necazuri. Eu însă nu mă îndoiesc că veţi da urmare acestor îndemnuri, pentru că ştiu ascultarea voastră.”
La aceste frumoase cuvinte, adaug poezia închinată marii sărbători a Învierii Domnului Iisus Hristos.

Ridicaţi-vă, neamuri!

Ridicaţi-vă, neamuri!
La ceas de mare taină
Şi-aprindeţi lumânări
Împodobite
Cu înflorite ramuri,
La sărbătoarea lumii
În nouă haină.

Ridicaţi-vă, neamuri!
Trâmbiţa schimbării
A sunat,
În toate cele patru
Puncte cardinale.
Strigaţi cu glasul tare:
Hristos a înviat!

Alexa Paşcu

_________________________________________________________________________________________
Japonia – Speranţa printre lacrimi şi durere

Tragedia pe care o trăieşte poporul japonez, de la declanşarea uriaşului cutremur (8,9 grade pe scara Richter) în 11 martie a.c., care împreună cu numeroasele replici a produs pagube însemnate, materiale şi umane, urmat apoi de puternicul tsunami ce a şters de pe suprafaţa pământului localităţi întregi, afectând reactoarele centralei nucleare de la Fukuşhima, ridicând dimensiunea tragediei la cote superioare, prin pericolul radiaţiilor nucleare în zonă, dar şi în lume, ar tebui să preocupe întreaga omenire.
Nu putem fi impasibili la ceea ce se întâmplă in jurul nostru, indiferent de ce naţie suntem, atunci când sunt puse în pericol mediul, viaţa unei colectivităţi, a unui popor, a lumii în general.
Imaginile apocaliptice din Japonia, transimse în întreaga lume de televiziuni, arată
neputinţa omului în faţa dezastrelor naturale, dar şi al propriilor sale creaţii, încât ne conduc repede cu gândul la Biblie, mai exact la cuvintele Ecclesiastului, fiul lui David, rege în Ierusalim, cu privire la „Nestatornicia lucrurilor pământeşti(cap.1):” Deşărtăciunea deşărtăciunilor, zice Ecclesiastul, deşărtăciunea deşărtăciunilor, toate sânt deşărtăciuni! (1.2) Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte sub soare? (1.3). Un neam trece şi altul vine, dar pământul rămâne totdeauna! (1.4) “Şi adevăr este! Tot ce omul poate să facă, tot atât de bine poate să dispară într-o clipă, fără ca mai apoi să mai rămână vre-o urmă. Dar, Pământul, ori de câte ori se tocmeşte, prin răbufnirile sale, dăinuie, modificându-se pe sine, pentru că şi el este un viu. El îşi are legile sale, neguvernate şi neguvernabile de către om, ci de altcineva. Omul, pe când se va aşeza să înţeleagă bine toate acestea? Să se schimbe în bine, spre a trăi în bună comuniune cu tot ce-l înconjoară? Nu se ştie. Dar va trebui să o facă destul de repede.
Acum poate fi destul de clar că, cu cât tehnologiile sunt mai avansate, cu atăt mai mult, determinate de anumite fenomene, evenimente, în anumite momente, pot să se întoarcă împotriva omului. Civilizaţii au mai fost şi au dispărut, şi, cu toate descoperirile făcute până acum, multe au rămase nedescifrate de om. Astfel că, iarăşi ajungem la Ecclesiastul:
”Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare (1.9). Dacă este vreun lucru despre care să se spună: „Iată ceva nou!” aceasta a fost în vremurile străvechi, de dinaintea noastră (1.10). Nu ne aducem aminte despre cei care au fost înainte, şi tot aşa despre cei ce vor veni pe urmă nici o pomenire nu va fi la urmaşii lor“ (1.11).
Iată de ce consider că este de datoria fiecărui stat, în tot ceea ce întreprinde pentru înteresele poporul său, să se gândească în acelaşi timp şi la interesele comune întregii umanităţii, la continuitatea acestei lumi. S-au făcut fel şi fel de uniuni statale, coaliţii, pe zone geografice pentru a se apara diferite interese de natura economică, pentru zone de influenţă, se poartă războaie în numele acestor interese, sub falsa lozincă a drepturilor umane şi democraţiei, în timp ce în toată lumea este din ce în ce mai greu şi se declanşează criză după criză.
Mai lesne s-a facut coaliţia de atacă Libia, decât coalitia internaţională pentru spri-jinirea Japoniei în greaua încercare, si pentru înlaturarea efectelor radiaţiilor nucleare provocate de explozia reactoarelor de la centrala nucleară Fukuşhima, care, în definitiv, nu privesc numai Japonia. Să ne gândim la tot ce a dat bun Japonia întregii lumi.
Dacă întreaga omenire va înţelege cu adevărat dimensiunea tragediei japoneze,
dacă mai marii lumii vor înţelge că grija faţă de mediu şi om va trebui să se manifeste cu totul altfel de acum încolo, înseamnă că speranţa de viaţă pe Pământ va creşte, dacă nu, va fi o pâlpâire până ce Dumnezeu o va opri !
*
În semn de compasiune pentru poporul japonez, închin poemul de mai jos.
Floare albă de cireş
Floare albă de cireş
A frumosului bonsai,
Unde oare ai dat greş
De-acum zile negre ai?

Floare albă de cireş!
Floare albă de cireş!
Lacrimile-ţi dau ocol,
Căci te-a năpădit nămol,
Cu ape învolburate,
De cutremur provocate.
Şi peste acest pahar
Ai şi răul nuclear,
Ce-aduce norul de moarte
Şi la voi şi mai departe.

Floare albă de cireş!
Floare albă de cireş!
O, bonsaiul meu cel drag,
Moartea e-n arhipelag,
Şi durere cât nu crezi,
Peste fraţii japonezi!

Floare albă de cireş !
Floare albă de cireş!
Unde oare ai dat greş,
Ca tu singură din toate,
Să-nduri chin
Chiar peste poate?

Dă-le, Doamne, o mângâiere,
Că au prea multă durere;
Judecă-i cu a Ta dreptate,
Dar nu-i mai bate cu moarte!

Floare albă de cireş!
Floare albă de cireş!

___________________________________________________________________________________________

21 martie – Ziua Mondială a Poeziei
La cea de-a 30-a Sesiune UNESCO, ce a avut loc la Paris în octombrie-noiembrie 1999, în semn de recunoaştere pentru contribuţia remarcabilă la îmbogăţirea culturii şi spirutualităţii universale, adusă de către oamenii de litere şi cultură, data de 21 martie a fost declarată drept Ziua Mondială a Poeziei.
Această zi este marcată pretutindeni pe glob, scopul principal al acţiunii întreprinse de UNESCO fiind acela de a sprijini diversitatea lingvistică prin intermediul poeziei.
Oamenii de litere, poeţii şi scriitorii din întreaga lume, au fost şi sunt un partener activ, angajat şi responsabil în răspândirea principiilor şi idealurilor universale, luptă pentru apărarea păcii şi stabilităţii pe glob, a demnităţii şi libetăţii umane. Ei militează
consecvent pentru valori şi idealuri comune care contribuie la unirea tuturor fiinţelor umane.
În această lume atât de zbuciumată, cu numeroase tensiuni şi divergenţe, inclusiv conflicte armate, care distrug vestigii culturale, dar şi mii şi mii de vieţi omeneşti, poeţii şi scriitorii din întreaga lume pot contribui la întărirea dialogului şi toleranţei între popoare; ei pot deveni acele punţi viabile de comunicare între culturi şi civilizaţii, puse în slujba forţelor binelui, al cooperaării şi solidarităţii planetare.
Şi la Fălticeni, ca peste tot în lume, această zi este marcată de manifestări ce au loc în scoli şi şi licee.
Şi tot întru sărbătorirea Zilei Mondiale a Poeziei , duminica 20 martie 2011 ,ora 16,00, la Sala “Pictor Aurel Băeşu „ a Muzeului de Artă „Ion Irimescu” din Fălticeni va avea loc
lansarea volumului de poezie “ Dorul de cânt, de lumina-cuvânt” a poetului fălticenean Alexa Paşcu.
Prezentarea cărţii va fi făcută de către Isabel Vintilă-critic literar- şi poetul Alexandru Ovidiu Vintilă din Suceava.
Tuturor iubitorilor de poezie, si nu numai, le adresăm invitaţia de a participa şi gusta
din paharul spiritualităţii poetice.
Fie ca această zi să ne întărească speranţa întru pace şi mai bine în întreaga lume!
Oamenilor de pe întreaga planetă , închin poezia de mai jos.
Tu , călător prin lume
Învaţă de la soare
Cum poţi să dai lumină!
Învaţă de la stele
Când se-oglindesc în mare!
Învaţă de la arbori
Cum să prinzi rădăcină!
Învaţă să-nvingi răul
Cu o vorbă bună
Şi schimbă în dulceaţă
Tot ce e mătrăgună!
Învaţă de la apă ,
Prin greu cum poţi să treci,
Cănd ea în stăncă sapă ,
Spre şes făcând poteci!
Învaţă de la fier
Când se căleşte-n foc ,
Să ştii cum să suporţi
Cel al schimbării şoc!

De tânăr eşti ,
Ascultă de bătrân ,
Şi-nvaţă să fii darnic
Şi nicidecum hapsân!
Învaţă de la primăvară
Cum este să fii viu
Şi ce înseamnă , -floare rară-,
Mai trebuie să-nvăţ să ştiu!
Învaţă din peisajul verii
Ce-nseamnă auritul lan!
Cum cresc şi scad
Izvoarele puterii
La om în fiecare an!
Învaţă de la toamnă bine
Când roadele se strâng,
Să ai o fericere-n tine
Că-n jurul tău alţii nu plâng!
Învaţă de la iarnă
Cum vine albul peste negru
Şi în popor ce-nseamnă
Să fii un om integru!
Învaţă să iubeşti natura
Şi tot ce are-un nume!
Să nu te stăpânească ura,
Tu, călător prin lume!

Învaţă de la păsări
Cum se ajută-n stol,
Şi-nveseleşte şi-acei oameni
Al căror suflet este gol!
Învaţă să primeşti iubirea,
Să ştii iubire cum să dai!
Acordă tu întâi iertarea,
Ca mai apoi şi tu s-o ai!
Învaţă să iubeşti Pământul
Şi tot ce te-ncojoară!
Învaţă să-ţi respecţi cuvântul
Şi locul tău de-odinioară!
Alexa Paşcu
___________________________________________________________________________________________

De vorbă cu Mihai Eminescu despre societatea românească azi
(Pseudo-interviu)
02 IULIE,2010

De va fi fost cineva cu aplecare asupra publicisticii lui Mihai Eminescu, mai ales
asupra celeia din perioada ce coincide cu anii de intensă activitate publicistică la redacţia ziarului Timpul (1877-1883) – şi de se va fi aplecat cu atenţie şi înţelepciune asupra acesteia, apoi numai bine a înţeles că Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţe despre trecutul românesc şi în acelaşi timp avea o perfectă iniţiere în istoria universală.
Cu un instinct al adevăratului înţeles al istoriei, Eminescu plasa problemele curente
într-un cadru de temporalitate istorică, punând adesea trecutul în relaţie cu prezentul şi viitorul.
Iar omul politic, desigur, va fi fost impresionat să constate cât ştia, cât înţelegea şi cât de mare era puterea lui întru integrarea faptelor vieţii contemporane în grandioasa curgere a dezvoltării istorice. Şi tot atât de bine va fi înţeles că pentru Eminescu, omul politic, cel ce vrea să ajungă în fruntea ţării, în organismele de diriguire ale statului, musai trebuie să aibă suflet de adevărat român şi să fie cu aplecare mai întâi asupra intereselor ţării şi mai apoi ale sale.
Multe din chestiunile pe care Mihai Eminescu le dezbătea în acele timpuri, tre-cându-le prin filtrul valoroasei sale gândiri, le regăsim şi în societatea noastră de astăzi.
Iată de ce cred că Mihai Eminescu trebuie studiat în şcoli şi universităţii nu numai ca poet ci în totalitatea geniului său.
Plecând de la aceste considerente am găsit necesar să realizez acest pseudo-
interviu, unde, pentru comentariile lui Mihai Eminescu, am utilizat extrase din articolele cuprinse în cartea Mihai Eminescu/ Publicistică, Editura -Cartea moldovenească, Chişinău, 1990.

*

AP: D-le Mihai Eminescu, de ani buni societatea românească este ca o corabie în
derivă, parcă şi-a pierdut busola. V-aş ruga să exprimaţi un punct de vedere asupra societăţii noastre de azi, cu frământările şi neliniştile sale.

ME: “ Dacă privim fierberea vieţii noastre publice putem vedea lesne că neliniştea perpetuă din generaţiunea ce e azi la ordinea zilei şi frecările ei atât din viaţa politică cât şi din cea spirituală, nu-şi au cauza lor pe-atât în interese personale (precum o susţin unii), ci mai mult în profunda sciziune dintre direcţiunile pe care au apucat unii pe de o parte, alţii pe de alta.
Adăugând pe lângă acestea un caracter cam vehement, precum e cel al rasei noastre, ne putem lesne esplica de ce simple divergenţe în păreri se schimbă în neîn-credere şi în acuzări de intenţiuni subversive.
Răul cel mare nu e că o asemenea stare de lucruri esistă, ci că se perpetuă şi se
moşteneşte; şi dacă generaţiunea ce este azi ar aduce cu sine o moştenire atât de tristă, nu ne îndoim că, prin o consecinţă nedreaptă şi mereu în creştere, antitezele ar deveni mai mari şi mai neîmpăcate. Însă generaţiunea ce creşte are şi ea datorii de împlinit, precum are fiecare generaţiune ce se înţelege pe sine însăşi, şi e lesne de presupus că membrii ei, îndată ce au cunoscut răul, au cugetat şi la remedii contra lui”.
În orice caz de la rezolvarea chestiunii sociale şi economice atîrnă existenţa poporului românesc. Cine cu ocazia aceasta nu se va arăta cu inimă bărbată, asupra aceluia cadă cuvintele lui Vasile Lupu VV ” Cine-şi vicleneşte moşia şi neamul, mai rău decît ucigaşii de părinţi să se certe”.

AP: Dar despre politica ce se face azi la noi, ce părere aveţi?

ME: “Părerea mea individuală în care nu oblig pe nimeni de-a crede e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru ade-vărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de acu-nainte.
Eu las lumea ce merge deja să meargă cum îi place Dumisale-misiunea oamenilor ce vor din adîncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunei tinere şi a generaţiunei ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întîi, dar la cea de-a doua sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi”.

AP: Bun, dar cu atâtea partide politice, fiecare cu programul său, care se luptă pentru putere, promiţând că vor face şi vor drege şi, când ajung acolo, uită ce au promis sau dau vina pe greaua moştenire lăsată de ceilalţi, credeţi că îi este uşor societăţii noastre?

ME: “Sunt în viaţa popoarelor situaţiuni în care omul luminat trebuie să se ridice mai presus de strîmtele vederi de partid şi să judece oamenii şi faptele cu imparţialitatea
istoriografului nepreocupat…O asemenea situaţiune e şi aceea în care statul român se află în zilele noastre.
Dezvoltarea politică şi socială a poporului roman a ajuns într-un stadiu în care oricărui popor i se pune întrebarea: este ori nu este un element capabil de a întreţine şi de a menţine ordinea socială ca garanţie de dezvoltare, pe o bucată oarecare de pămînt? …
Nu mai putem astăzi să ne desvinovăţim, ca în trecut, cu vrăjmaşi care ne înconjoară şi nu ne lasă să înaintăm spre împlinirea misiunei noastre; ori de câte ori ne oprim în cale, dovedim că nu suntem vrednici nici de locul la care ne-a pus întîmplarea…
E un român slab de înger acela care sperie ţara cu primejdii ce ne-ar fi ameninţând de afară; soarta, viitorul nostru şi al urmaşilor noştri atîrnă de la înţelepciunea noastră şi de la buna chibzuinţă cu care vom înainta spre realizarea misiunei istorice ce ni se cuvine şi numai spre a acesteia uneia şi singure misiuni; primejdiile, dacă ne ameninţă, ne ameninţă din lăuntru”.

AP: Oare sunt capabili politicienii noştri să înţeleagă acest lucru? Vă rog să continuaţi!

ME: “Uşurinţa, reaua credinţă, nesocotinţa ori zelul pătimaş la noi înşine, numai acestea pot să fie izvorul primejdiilor ce ne amenintă şi vai şi amar de noi dacă , în vremile noastre mari, am avea parte de a fi conduşi de oameni mici al căror cap e prea strîmt spre a putea cuprinde conceptia bogată a misiunei unui popor (…), ori a căror inimă e prea sarbădă spre a se putea încălzi de această misiune, oameni ce ar voi să ne ducă unde n-avem să mergem prea în pripă, prea departe ori în directii nepotrivite cu firea blîndă şi aşezată a neamului nostru”.

AP: Din cele spuse până acum rezultă un corolar clar: dacă politicienii noştri nu înţeleg că trebuie să ajungă la un consens, să aibă un ideal comun, pe care să-l respecte cu toţii, nu vor putea ajuta nicicum la propăşirea noastră.

ME: “Ideea comună, fie cea religioasă, fie cea politică, se aseamănă cu toarta pe care olarul o pune oricărei oale încît le poţi înşira şi aduna pe toate la un loc pe un fir de aţă.
Fără idei comune, nu esistă popor”.

AP: Partidele politice au promis şi promit mereu una şi alta, se dau mari reformatoare şi, odată ajunse la putere, iniţiază fel şi fel de reforme în societatea românească, dar fără rezultate notabile, unele chiar catastrofale. Şi înainte, dar şi acum când a venit şi criza peste noi, s-au plans şi se plâng mereu de lipsa fondurilor la bugetul statului, luând măsuri fiscale care mai mult frânează dezvoltarea economiei româneşti; activitatea intreprinderilor private bate pasul pe loc si chiar scade, iar oamenii trăiesc din ce în ce mai rău. Cum comentaţi?

ME: “Oare crezut-au reformatorii că lucrurile acestea nu vor ţinea bani? Şi, dacă ştiau că va ţine, n-au ştiut de unde, cum şi cine v-a plăti? Nu ştia nimenea cum stat, armată, biserică, cultură, c-un cuvînt tot ce e comun naţiei se plăteşte numai din prisosul gospo-dăriei private, cum că din acel prisos se hrănesc toate formele civilizaţiei şi că, dacă istoveşti pe acestea, atunci începi a mînca însuşi capitalul de muncă al oamenilor, condi-ţiile existenţei lor private, şi-i ucizi economic, deci trupeşte şi sufleteşte?
Deci abecedarul nostru economic zice: Natura i-a dat omului putere mărginită, socotită numai pentru a se ţine pe sine şi familia. El produce ceva mai mult decît consumă. În acest “ceva” mai mult, în acest prisos sunt cuprinse: întîiu ceea ce-i trebuie pentru a reproduce, va să zică condiţiile muncii de mîini şi, încolo un prea mic prisos, care-l poate pune la dispoziţia societăţii, sub formă de dare. Din acest prea mic prisos
al gospodăriei producătorului trăieşte toată civilizaţia naţională.
Dacă hrănim cu acest prisos străinătatea de idei, de instituţii şi de forme, lipsite de cuprins, (…) atunci nu ne mai rămâne nimic pentru ceea ce este într-adevăr românesc, pentru cultura naţională în adevăratul înţeles al cuvîntului”.

AP: Oamenii constată că din ce în ce mai mult, prin fel şi fel de promisiuni, pentru a ajunge la putere, prin măsurile pe care le iau, partidele politice sunt aservite unor grupuri de interese şi încurajează chiar nemunca. Dumneavoastră ce credeţi?

ME: ”Adevăraţii apostoli ai libetăţii erau, înainte de toate, români pătrunşi de conştiinţa unităţii noastre naţionale şi doreau libertatea şi egalitatea numai ca nişte înlesniri pentru desvoltarea poporului…
Între capi iar sunt o mulţime de oameni de o necontestată inteligenţă, n-o negăm dar pentru care statul e o unealtă pentru a-şi mai reîmprospăta averile, sau cel puţin numele şi influenţa personală…
C-un om care doreşte bine statului şi numai pe aceasta cale poţi discuta, c-un om însă pentru care binele statului e numai un pretext, iar binele lui propriu ţinta adevarată nu există discuţie, căci cu apetitul nu se discută decât punându-i înainte perspectiva de
a-l îndestula si mai bine.
Organizaţia de astăzi a favorizat fuga de muncă, ea a ridicat elemente care n-au nimic în fruntea statului, ca să trăiască sau să se îmbogăţească din averea lui şi tot organizaţia aceasta a făcut şi pe alte clase să crează că numai prin politică poţi ajunge ceva…
O societate ca a noastră, care nu se întemeiază pe muncă, e o societate coruptă “.

AP: V-aş ruga să vă opriţi puţin şi asupra urmatoarei chestiuni: în lumea de astăzi, pentru unii, ideea de patriotism pare ceva desuet, iar tineretul este dezorientat, parcă nu mai are niciun reper. Ce părere aveti ?

ME: “E trist că o ţară al cărei trecut e atât de bogat în caractere, care a produs atâţia eroi, atâţia oameni vrednici, a ajuns prin demagogie la aşa hal…
Oare un stejar care-l rupi de la rădăcină şi-l sădeşti în mod meşteşugit într-o grădină de lux, are viitor? Oare neamul românesc cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor, când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru şi răsădit în mod meşteşugit în stratul unei dezvoltări cu totul străine?…
Nu e deosebire de ţară şi ţară, ci de generaţie şi generaţie; şi dacă n-am avea speranţa că poporul românesc îşi va veni în fire şi va începe a distinge minciuna şi golul demagogiei de adevăr şi de ideea serioasă a unui stat bine organizat, am aruncat condeiul
pustiei, lăsând ca opinia publică să se formeze prin benemerentele Nichipercea.
Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta e singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncii străbunilor noştri.
Legăturile de sânge şi identitatea individualităţii nationale faţă cu unii, comunitatea traditiunilor istorice şi identitatea vederilor religioase faţă cu alţii ne deschid şi netezesc calea înrîurirei pacinice şi binefăcătoare pe care trebuie să păşim cu cea mai deplină bună-credinţă”.

AP: Mulţumindu-vă pentru amabilitate şi pentru inestimabila valoare a gândurilor exprimate, v-aş ruga, domnule Mihai Eminescu, în încheiere, să transmiteţi un mesaj conducătorilor şi politicienilor noştri, poporului român în general.

ME: “Mari sunt vremurile în care trăim şi fiecare dintre noi trebuie să ia hrană întăritoare din conştiinţa misiunei la împlinirea căreia a fost chemat prin aceea că se află în rândul românilor azi în viaţă”.

___________________________________________________________________________________________

Picatura spirituală,la sărbatorirea zilei de naştere a maestrului Ion Irimescu 27 februarie 2011
Expoziţie: tapiserie – Cela Neamţu, pictură – Costin şi Lisandru Neamţu

Binecuvântarea Maestrului

Deşi cu viaţa, mare drum,
A încheiat a lui poveste,
Prin opera
Şi amintirea sa,
Iată-l aici şi-acum:
El este !
Un duh ce ne-nconjoară,
Nespus de părinteşte.
Venind uşor de-afară,
Cu-al său cuvânt
Ne miruieşte.

Ne binecuvântează
Şi ne învaţă:
Ca să rămânem vii,
Să fim mai buni
Şi puri;
Cu mintea veşnic trează
Şi bucuroşi
De fiecare dimineaţă!

Pentru Cela Neamţu
„Ţesătoarea de lumină „

Prin a ei tapiserie,
Bogăţie de imagini,
Cela Neamţu mereu scrie
O carte cu multe pagini.
*
Din al inimii amvon,
Ne-a dăruit din cer lumina
Şi-n ’Ferestre pentru Ierihon’’
Îngerii ne fac cu mâna.