LEGENDA CELOR PUTERNICI
NICULINA PRUNDEANU ,scriitor, Fălticeni
20 septembrie 2011
__________________________________________

„LUMINĂ DE LUNĂ”
(Roman fantastic despre sentimentul „Mihai Eminescu” la români în ultimul sfert al secolului 20 și începutul noului mileniu)
Volumul I—„NESAȚ DE EMINESCU”
Volumul II—„OCHIUL VÂRTEJULUI”

Din Volumul I—„NESAȚ DE EMINESCU”:
Cap.—Zimbrul sombru și regal
5 august 1994
Iustin stătea la soare în livadă. Făcea plajă sau se plictisea? Mai degrabă toate trei la un loc. Adică, în principal îi venea să urle de ciudă că bibliotecile erau în vacanța de vară și el nu putea continua documentarea pe care i-o întrerupsese brutal tatăl lui.
Gata, m-am săturat! hotărâ el și își luă pledul de pe iarbă, pornind agale spre casă. Poate găsesc ceva interesant printre cărțile bunicii. Surâse, apropiindu-se de grădina de trandafiri a bunicii, care înconjura casa într-un fel ciudat, protector și straniu, parcă ar fi vrut să sperie orice nechemat. Grădina sălbatică a bunicii!… Ce luptă grea au dus s-o păstreze așa! Tatăl lui Iustin era mereu iritat și tot încerca să disciplineze măcar pe ici, pe colo, invazia aceea de flori, dar bunica era la post și îi tăia imediat elanurile academice.
–Spune tu, ca viitor arhitect—încercase să și-l asocieze pe Iustin la cruciada standardizării—ce părere îți face o astfel de grădină lângă casă, comparativ cu celelalte grădini de pe strada noastră?
–E interesantă, are personalitate, nu ca grădinile lor sclifosite, trase la xerox.—răspunsese liniștit Iustin.
–Ce înțelegi prin „sclifosite”?—îl interpelase furios tatăl lui.
–Adică o grădină în care e musai să întâlnești doar niște snobi stupizi și plini de ifose. Știi ceva?—tranșase el problema—Hai să supunem la vot. Cine vrea ca grădina să rămână așa, să ridice mâna. Așa, bunica, mama, eu, gata, patru la unu. Tată, ai pierdut!
–Care „patru la unu”?—sărise tatăl lui Iustin—Ai ridicat două mâini!
–Bunicul vrea și el să… Și mai știu câteva persoane care sunt îndrăgostite de grădina bunicii.—Iustin începuse să râdă—Din păcate am doar două mâini.
–E o grădină frumoasă.—încercase să liniștească apele mama lui Iustin—Parcă aștepți să zărești plimbându-se prin ea o căprioară.
–Sau un șarpe,—sărise tatăl—ce șarpe, un balaur!
–Tată, s-a votat! Ți-e atât de greu să accepți o hotărâre democratică?
Iustin se pregătea să fredoneze un șlagăr Hip-Hop care se asorta oarecum cu grădina sălbatică, dar deodată îl zări pe Mihai tolănit în scaunul bunicii. Avea ochii închiși, iar fața îi era iluminată de un zâmbet dulce, reflex al unui vis fericit. Iustin păși ușor, să nu facă zgomot, dar Mihai deschise ochii negri și mari și privirea lui parcă râdea de spaima lui Iustin.
–Credeam că dormi.–șopti speriat Iustin.
–Eu? La ce mi-ar folosi?—începu să râdă de-a binelea Mihai—Retrăiam o amintire frumoasă din copilărie.
–E un secret?—încercă Iustin o nadă.
–Și da… și nu…—Mihai râdea în continuare—Orice lucru devine un secret pentru cei care nu știu să-l vadă, să-l înțeleagă.—oftă, se destinse ca un pisoi la soare, apoi închise ochii din nou—Era puțin după scăpătatul soarelui. Mă jucam în pădure singur. Deodată am auzit un bubuit înfundat. M-am ascuns între niște tufe de mure și am așteptat. Nici ochii nu mi se vedeau. Abia mai respiram, pentru că tufele de mure aveau țepi nenumărați pe frunze și hăinuțele mele se încâlciseră între tufe și devenisem una cu ele. Atunci a apărut… EL. Pășea agale, ca un stăpân al locului, iar pământul se cutremura sub copitele lui. Era un zimbru superb, parcă dăltuit în stâncă, și la fel de vechi. Își clătina coarnele imense deasupra frunții semețe… Era un Rege, Regele lumii care începea să se dezvăluie ochilor mei uimiți odată cu apusul soarelui. Bătea pământul cu copita… Și așteptam să se deschidă pământul și să răsară o Cetate mândră, cu zidurile păzite de ochii vajnici ai voinicilor daci, oștenii Regelui—Zimbru.
Iustin așteptă cu suflarea tăiată, dar Mihai oftă și nu mai zise nimic.
–Și pe urmă?—îndrăzni să șoptească Iustin.
–Pe urmă am auzit sunete molcome de tălănci și, una după alta, au apărut văcuțele care se întorceau de la pășune. Boturile le străluceau în lumina piezișă a apusului, iar ugerele pline le îndemnau să grăbească pașii către vițeii care așteptau acasă înfometați. Era un aer dens care îți apăsa sufletul cu o durere dulce, inexplicabilă.
–Și văcuțele nu se temeau de zimbru?—întrebă nedumerit Iustin.
–Care zimbru?—râse Mihai—Era o vacă, dar era superbă!…
–Ăăă!—se dezumflă Iustin.
–Ce „ăăă”? Crezi că nouă, poeților, ne rezervă soarta o porție specială de imagini? E aceeași realitate în care trăim toți. Contează cu ce ochi o privești și cum o colorează sufletul tău. Mai târziu, când vei lucra la proiectele tale de arhitectură, vei înțelege și mai bine în câte feluri poți „citi” unul și același peisaj.. De fapt, cum ai citit cărțile de la Biblioteca Națională… Ai înțeles mult mai mult, pentru că ai citit cu sufletul. Atâția specialiști au studiat ani în șir munți de cărți, dar le-au citit cu mintea și n-au înțeles cât ai înțeles tu în câteva crâmpeie de timp, furate în două luni. Mintea parcurge subiectele fragmentându-le și clasificându-le inconșient, sufletul percepe totul golbal… „holistic”, ziceți voi…
–Wow, ce „hologramă” mi-a pregătit tata pentru asta!—râse Iustin—Tot timpul se mira unde dispăream după ore, de ajungeam acasă seara. I-am zis că mă documentez la Bibliotecă, dar într-o zi s-a oferit să mă ducă acolo cu mașina, că tot mergea spre Calea Victoriei. „Păi nu la Biblioteca de artă am treabă eu, ci la sediul central, la Universitate.”. N-a contat, avea și acolo un fost coleg de liceu, așa că a trecut să-l vadă. Seara mi-a pus în față o foaie de hârtie, bătând-o cu palma. „Ce-i asta, tată?”—l-am întrebat—„Lista cărților pe care le-ai studiat la Biblioteca Națională. Dacă vrei să-ți dai doctoratul pe probleme eminesciene,e treaba ta, dar întâi trebuie să faci o facultate și, mai întâi, să reușești la examenul de admitere. Deocamdată asta e ordinea normală. Peste trei-patru ani, mai discutăm de subiectele pentru doctorat. Acum însă fă bine și învață pentru admitere.”
–Lasă, că nu ți-a stricat,—râse Mihai cu poftă—dacă nu te concentrai așa nu ieșeai al doilea pe listă. De-acum ești student, poți citi cât vrei.
–Ce să citesc?—se miorlăi Iustin—Acum bibliotecile sunt închise!
–Atunci îți pui în ordine fișele scrise și îți faci un plan nou pentru toamnă. Poate găsești o perspectivă inedită.—surâse Mihai malițios.
–După părerea unora—pufni Iustin în râs—acum deja e prea inedită. Nu mă plâng,—ridică el mâinile în sus—dimpotrivă, asta mi-a oferit privilegiul să discutăm aproape zilnic.
–Privilegiul de a fi considerat nebun de alde madam Angelica pentru că „ăsta vorbește singur”.—se amuză copios Mihai.
–Nu mai pot eu de părerea „sectei” Kurievici!—spuse Iustin disprețuitor—Mă doare că alții, oameni de valoare și docți în domeniu, nici măcar n-au făcut efortul să asculte unele idei. „S-a demonstrat clar că…” Doamne, iartă-mă, ce demonstrație? Aici putem discuta de diverse ipoteze, doar nu e matematică, să demonstrezi nu știu ce teoremă!
–Iustiiin!—se auzi vocea bunicii—ai de gând să stai nemâncat toată ziua? Pentru cine am gătit atâtea bunătăți?
Iustin se întoarse să spună ceva, dar constată că Mihai dispăruse de pe scaun. Ridică din umeri amărât și porni alene către bunica.

Din Volumul II—„OCHIUL VÂRTEJULUI”:
Cap.—JOS EMINESCU—I
15 ian. 1850
Inexplicabil, Iustin se simțea fericit, atât de fericit cum nu fusese niciodată în viață. Parcă plutea ușor pe o mare tropicală. Și culorile erau ireale. Era o mare trandafirie,translucidă, sidefată. Avea, culmea, consistența unui jeleu imponderabil de gelatină fină, prin care Iustin trecea ușor, plutind deasupra sau lansându-se jucăuș spre adâncuri, respirând relaxat ca în plin aer. Avea sentimentul că poate face orice vrea în această supă primordială. Și-ar fi dorit să vadă în apropierea lui o ambarcațiune exotică, gen „KON-TIKKI”. Și, evident, apăru lângă el, dar era o barcă micuță, însă frumoasă și potrivită cu nuanțele acestei mări ancestrale. De fapt, nu avea nevoie de barcă, era doar așa, un gând fugar, că pe coordonatele astea neobișnuite avea nevoie de un suport, la o adică. Nu, nu la rechini se gândea, dar prea plutea ușor și tot ce e prea frumos…
Iustin avea dreptate să fie prudent. Deodată, fu scuturat de un fior și brusc i se instală în corp un frig incredibil. Un frig cosmic, se gândi imediat, grăbindu-se spre barcă. Dar barca dispăru la orizont, scurgându-se în genuni fără fund, odată cu marea aceea trandafirie. În locul ei năvăli spre el viscolul. Iustin se frecă la ochi, năucit.
Nu, nu se poate, gândi Iustin, sunt treaz, nu visez. Atunci de ce? Sub ochii lui arși de așchiile de gheață putate de ger se întindea o mare albă, de zăpadă. Viscolul șuiera ascuțit și valurile de zăpadă se mișcau înnebunite înaintând, împiedicându-se unele de altele, rotindu-se, urcând și coborând sub unghiuri inexplicabile. Iustin mai văzuse asemenea volute de zăpadă viscolite bizar în nordul Moldovei „Ehe, băieti—își reaminti el vocea mamei lui Vasile—nu treci iarna pânâ nu bagâ viscolul o căruțâ di zăpadâ pi-o gaurâ di ac.” Doamne, se miră Iustin, ce caută iarna aici, pe marea asta tropicală? Viscolul se opinti și mai aspru, șfichiuindu-i fața și încrețind valurile zăpezii de sub ochii lui. Zăpada se repezi ca un tăvălug spre Iustin. E o avalanșă, se gândi îngrozit, pregătindu-se s-o ia la goană. Dar nu-și dădea seama care ar fi fost cea mai potrivită direcție, dacă nu voia să fie acoperit de viitură. Deodată un țipăt prelung de femeie acoperi vâjâitul vântului și o mână se crispă chircită pe cutele de zăpadă. E un cearșaf, nu zăpadă, răsuflă ușurat Iustin. Probabil marea trandafirie, ancestrală, am visat-o. De aceea am sărit de la tropice în plină iarnă boreală, căută el să pună câteva repere raționale în harababura plăcută prin care trecuse înainte să se trezească. Țipetele vesele și robuste ale unui copil îi spulberară bruma de raționalitate instalată firav.
Ridică ușor capul și zări pe fereastră, la lumina lunii, câțiva brazi încărcați de zăpadă, zbuciumându-se obosiți sub viscol. E încă noapte, se miră Iustin. E frig, e noapte și visez. Sau nu visez, zâmbi unui gând, auzindu-i vocea lui Mihai, care șoptea:
–„Tu chemi blestemul neînduratei ierne
Pe capul lui cel tânăr, ne-înțeleapto!
Tu-i ceri durerea unei vieți eterne!?”
Scăpată de sub colțul unui nor, luna ilumină brusc întinderea de zăpadă, făcând să sclipească miile de mici diamante care alergau vesele pe aripile viscolului.
–Gata, Ralucâ, ai scăpat di chin. Ai un ficior zdravăn șî năzdrăvan—se auzi o voce de femeie.
Deodată Iustin înțelese și zâmbi—M-ai făcut martor la nașterea ta, Mihai, așa cum mi-ai promis în 1990! A coborât o lumină din cer, plutind pe marea cuvintelor românești, domolindu-i furtunile, fermecându-ne sufletele, transformându-ne viețile într-o ardere de tot pe altarul Daciei. Bun venit aici, jos, printre muritori, Mihai, Domn al limbii române!
______________________________________________________________________________________________________

Părea că este un timp al tuturor nemulțumirilor.
Părea că este un timp al lacrimilor.
Și totuși…
29 august 2011
La FĂLTICENI, între 15 și 17 iunie 2011 a fost FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE TEATRU PENTRU TINERET „GRIGORE VASILIU BIRLIC”.
Toată lumea știe că Președinta Juriului a fost doamna DRAGA OLTEANU-MATEI. Toată lumea știe cine au fost membrii Juriului, care au fost sponsorii și partenerii, ce oaspeți din teatrele profesioniste au onorat cu prezența lor FESTIVALUL. Se cunosc și premianții.
S-au scris articole în reviste, s-au dat secvențe pe viu la Radio și TV.
Eu vreau acum să povestesc despre altceva, dincolo de culisele FESTIVALULUI. Un alt fel de cronică: „Legenda celor puternici”.
Mulți din cei care au vorbit după acordarea premiilor au recunoscut că nu credeau că acest FESTIVAL va putea începe. Cu atât mai puțin că va avea un asemenea impact.
Miracolul acesta a fost posibil pentru că a existat un grup de oameni entuziaști care au crezut din toată puterea lor că așa va fi. E vorba de ASOCIAȚIA FĂLTICENI CULTURAL.
Mărturisesc că eu nu-i cunosc pe acești oameni. Poate i-am întâlnit întâmplător în timpul FESTIVALULUI și am schimbat câteva vorbe de complezență. I-am cunoscut însă prin ceea ce au făcut atât de deosebit de ce se întâmplă în aceste vremuri tulburi, pline de nemulțumiri.
De aceea vreau să subliniez câteva din ideile lor excepționale. În special m-aș referi la începerea FESTIVALULUI sub STEAUA LUI MIHAI EMINESCU. Cel care a făcut SERBAREA DE LA PUTNA în 14-17 aug. /26-29 aug. 1871, tot într-un timp al nemulțumirilor, al neîmplinirilor pentru poporul român. Atunci când părea o nebunie să speri că se poate o asemenea serbare a românilor de pretutindeni, când însăși țara părea o simplă idee poetică. Dar oamenii care cred că merită să faci ceva deosebit în viață sunt învăluiți de aripa miracolului și reușesc tot ce își propun. Așa cum au reușit cei din ASOCIAȚIA FĂLTICENI CULTURAL.
Chiar și cerul a participat la înfăptuirile lor. Nu a fost o simplă întâmplare că exact în seara de 15 iunie 2011 a fost o eclipsă totală de lună. Vedeți—părea să spună cerul—chiar dacă unii îi ironizează, ei nu sunt lunatici. Și luna se ascunde sfioasă din calea acestor oameni atât de hotărâți.
Ei și-au depășit propriile limite, trasate inițial, când nu se prevedea amploarea înfloririi acestui proiect. Au stabilit grupe de vârstă pentru participanți între 10 și 25 de ani. Dar au venit și pitici de 5 ani sau mai mici. Și ei și-au deschis larg brațele și i-au primit pe toți la această bucurie a lor.
Mă uitam în sală la reacția copiilor spectatori și mi-au dat lacrimile de bucurie. Copiii vor teatru, vor cultură. Nu e adevărat că își pierd vremea doar cu jocuri video. Așa gândesc doar cei comozi, incapabili să ajungă la sufletul lor.
Mi-a plăcut faptul că au venit formații de teatru de amatori care au prezentat texte inedite savuroase („O rază de soare”—Suceava, „Copacul care face ciori”—Fălticeni).
Și mi-a mai plăcut un lucru care se vede rar. ASOCIAȚIA FĂLTICENI CULTURAL a avut curajul să dea niște diplome proprii, conform scării lor de valori. Și unor premianți, dar în special unor tineri foarte talentați care au fost „săriți” la acordarea premiilor pe nedrept. Arta e totuși un teren al subiectivității, al gustului propriu.
Programul a fost gândit polivalent. În ultima zi, prin Excursia Culturală, ne-au reamintit dimineață alte valori—secerate de moartea timpurie (NICOLAE LABIȘ–Casa memorială) sau smerite (Mănăstirea Slatina). Iar după-amiază, cu Simpozionul „TEATRUL LA FĂLTICENI” de la Liceul „NICU GANE” am ajuns, surprinzător pentru unii, până la originea mișcării teatrale românești. Cu această ocazie specială am avut bucuria să pot oferi pentru Biblioteca Liceului „NICU GANE”, unde am învățat și eu, un exemplar al primei mele cărți de teatru, ”De veghe pe drumul smereniei” (despre ȘTEFAN CEL MARE).
Le mulțumesc acestor oameni puternici, ASOCIAȚIA FĂLTICENI CULTURAL, pentru miracolul la care ne-a făcut părtași și îi felicit pentru toate realizările lor excepționale. Și cum septembrie bate la ușă, le urez succes în organizarea Finalei Internaționale a FESTIVALULUI DE TEATRU PENTRU TINERET „GRIGORE VASILIU BIRLIC” (1—4 septembrie 2011), precum și a edițiilor viitoare.
NICULINA PRUNDEANU ,scriitor, Fălticeni
29 august 2011

Manifest literar dramatic
Aproape toate scrierile mele din trecut s-au situat, inconștient și împotriva voinței mele, în zona visului-coșmar. E un lucru perfect explicabil, ținând cont de faptul cã istoria noastrã a cunoscut perpetuu un imens zbucium, iar în rarele momente de liniște, personalitãțile noastre exponențiale nu puteau avea un somn lin, nebântuit de coșmare.
Prin cine știe ce mecanism ocult, am devenit “beneficiara” acestor coșmare. Poate nu eram decât o foaie albã de hârtie pe care înaintașii mei mai apropiați sau mai depãrtați în timp își descriau coșmarele de care n-au scãpat nici prin moarte. Poate astfel ei încercau sã ne transmitã avertismente prin timp, în speranța cã vom ajunge la mintea românului cea de pe urmã și nu vom mai fi nevoiți sã ne ducem existența sub semnul cumplit al visului-coșmar.
De câtva timp ceea ce scriu începe timid sã se apropie de zona visului-speranțã. Sã nu ne lãsãm înșelați, în orice scriere mai cuprinzãtoare unele personaje se nasc (sau nu), se căsătoresc(sau nu), mor (sau nu) și au probleme (sau nu).
Chiar dacã pare altfel, chiar dacã anumite structuri și țesãturi ale textelor mele par sã ținã tot de coșmar, ele sunt doar magma din care se ridicã temeliile solide și îndrãznețe ale țintei spre care se îndreaptã în viitor: visul-speranțã.
Visul-speranțã al României, din care prea mulți abdicã. Dar nu putem pleca toți. Unii chiar nu concepem sã putem.