Autor pagină: Niculina Prundeanu

LUMINĂ DE LUNĂ
Vreau să vă prezint câteva fragmente din romanul meu despre Mihai Eminescu. Este un roman în două volume numit „Lumină de lună”,asemenea volumului de versuri pe care ar fi vrut să îl publice Eminescu în 1870-71.
Eroul principal al romanului este, în 15 iunie 1990, un copil care nu împlinise încă 14 ani, Iustin. Un copil al zilelor noastre, atras de toate dotările moderne (video, internet,etc). Un copil care pornește de la povestirile fantastice ale lui Eminescu și ajunge să îi perceapă în timp complexitatea tuturor contribuțiilor la cultura românească.
Pentru Iustin ziua de 15 iunie 1990 este o zi magică, pentru că îl întâlnește la Cimitirul Bellu pe însuși Eminescu. El, un alt adolescent și o studentă, aleși parcă de Mihai pentru o misiune deosebită în viață, au privilegiul să îi vorbească. Iar seara, pe Iustin îl așteaptă o nouă surpriză, este martor al nașterii lui Mihai.
Astfel, 15 ianuarie și 15 iunie, Nașterea și Moartea, se întrepătrund și se generează reciproc într-un CERC MAGIC PERPETUU, constituind MAREA TRECERE a lui Mihai Eminescu prin noi și prin tot ce înseamnă, pe veci, DACIA EMINESCIANĂ.
Prin această poartă magică vă invit să pătrundeți împreună cu Iustin în mirifica LUME CULTURALĂ peste care domnește MIHAI EMINESCU al nostru, al tuturor.

Din Volumul I — „NESAȚ DE EMINESCU”
Cap.—Urcuș către naștere
15 iunie 1990,ora 2230
Iustin stătea tolănit aproape orizontal pe fotoliul din sufragerie, urmărind știrile despre diversele manifestări legate de numele lui Eminescu, din care poetul aproape lipsea chiar și ca pretext. Iritat, dădu sonorul aproape de zero și urmări amuzat efectul imaginilor derulate. Dacă din când în când n-ar fi fost câteva planuri fugare cu bazorelieful sau mormântul, ai fi putut crede că era un reportaj făcut într-o pauză a unei întruniri politice lărgite. Luă cartea împrumutată de la Adelina, privi iar poza de pe ultima copertă și zâmbi unei amintiri recente („Dacă ți s-a îndeplinit dorința?”). Apoi întoarse cartea neîndemânatic și o deschise din greșeală la pagina 3 în loc să apuce toate paginile până la semnul lăsat de iubita lui. În spațiul gol din a doua jumătate a paginii se lăfăia o „cugetare” a mamei-soacre: „Adelinei noastre, spre înțeleaptă folosire ca un exemplu de aspirație spre mai sus. Mama, 28 august 1989.” Iustin pufni în râs. Acum înțelegea de ce a trebuit să insiste atât de mult până a obținut cartea de la frumoasa lui „Fecioară”. Trebuie să ignore faptul că a descoperit „dedicația”, să uite definitiv. Deschise cartea la semnul Adelinei și începu să citească. De ce a vrut Adelina să citească tocmai „Sărmanul Dionis”, care începea cu niște reflecții metafizice greu de digerat? Dădu multe pagini până ajunse la descrierea Mariei, un înger blond cu ochi albaștri. Adică Adelina vrea să fac o paralelă, se lumină el… Nu, nu cred că ăsta e motivul. Și Cezara e blondă cu ochi albaștri și mult mai apropiată de Adelina ca temperament. Cred că a toropit-o soarele (cum putea face plajă la ora aia?) și n-a putut trece de prima pagină a nuvelei. Iustin se apucă de citit conștiincios.
Ajunsese deja pe lună împreună cu Dan și Maria, când dinspre televizor veni către el vâjâitul amarnic al unui viscol siberian… E iunie, iar sonorul e anulat, gândi Iustin, luptându-se să țină ochii deschiși sub primele asalturi ale somnului. Prin aer pluteau ace de gheață purtate de vântul puternic. Apropiindu-se de el străluciră atât de tare încât îl usturau ochii. Parcă cele mai superbe diamante s-ar fi adunat într-o horă în fața lui. Sau poate sunt stele? Închise ochii, orbit. Nu mai putea suporta intensitatea luminii irizate în mii de curcubeie. Visez—își spuse, încercând să se liniștească. Dar acele de gheață ajunseră la el, zgâriindu-i fața. Ce vis e ăsta? Își puse palmele pe față să se protejeze și privi printre degete. Umbra unui brad acoperea zăpada în apropierea lui, proiectându-se ca o ființă fantastică, zbuciumându-se sub rafalele vântului. Ochii îi alunecară dincolo de ea, într-o zonă luminată de lună. Ciudat, acolo nu e crivăț. Iustin fugi într-acolo. Vântul se auzea acum în spatele lui, undeva departe. Parcă trecuse dincolo de o cortină magică. Deodată zăpada albă luminată de lună începu și ea să se zbuciume. Vine viscolul după mine?—se întrebă Iustin, așteptând asaltul acelor de gheață. O mână de uriaș se încleștă peste valurile zăpezii. Până să se întrebe dacă a luat-o razna, imaginea se schimbă treptat.
Zăpada era doar cearșaful mototolit de mâna „uriașului”. Pe Iustin îl pufni râsul, deși nu-i venea să râdă. La drept vorbind nu privise niciodată lumea într-un mod atât de straniu. O fi făcut insolație totuși când fusese la Bellu la amiază… Ceva nu se lega. Atunci de unde viscol? Din insolație, mai știi? N-a mai făcut niciodată insolație, la drept vorbind, cine știe ce a pățit? Poate avea dreptate acritura cu pălăria ei.
„Uriașul” se dovedi o femeie care părea bolnavă. Era transpirată, speriată și îndurerată. Se chinuia de mult timp probabil. Avea cearcăne mari, care îi sporeau frumusețea stranie a ochilor mari, negri, în loc să deranjeze „look-ul”. Ei, poftim, gândesc de pe podium, ca Adelina. Așa arată femeile adevărate… Dumnezeule, asta e Raluca, mama lui Mihai. Și cred că naște… Cum am ajuns aici? Visez?… Dar la Bellu visam? Și eu, și studenta blondă, și… Taci!—își porunci Iustin—Fii un spectator cuminte, nu încerca să „raționezi ” la orice provocare a vieții. Uneori intuiția e un răspuns mai inteligent.
Mâna Ralucăi își întinde degetele. S-a liniștit… Nu. Iar țipă și se încordează. Ce strigăt cumplit!… Dumnezeule, am amețit… S-a rotit totul în jurul meu. Și mama lui Mihai parcă se târăște spre ceva. Parcă urcă, urcă mereu… Încotro? Acum se încordează, iar ochii i se măresc de durere. O să țipe iar?…
Ciudat, aud o voce de bărbat. Parcă recită niște versuri. Dar nu e vocea lui Mihai. Cine o fi?
–„Tu chemi blestemul neînduratei ierne
Pe capul lui cel tânăr, ne-nțeleapto!
Tu-i ceri durerea unei vieți eterne!?”
Și totuși e o notă ironică foarte asemănătoare cu a lui Mihai. Oare i-am uitat vocea? Să ascult mai atent… Degeaba, acum țipă un copil. Un nou-născut? Dacă e chiar Mihai cel care se naște nu poate fi vocea lui… Bine, dar versurile par eminesciene… Hii! Ce-a fost asta? O ușă s-a deschis în spatele meu. O slujnică tânără aduce un lighean cu apă caldă. Aburii urcă din el în frigul nopții. Ce lighean ciudat, e foarte vechi. O fi din aramă?… Epoca bronzului… Iustin, termină cu prostiile. Oare ce-o fi dincolo de ușa asta?
Iustin porni tiptil pe coridorul înghețat, în timp ce vocea necunoscută îi răsuna în urechi învăluită în mister:
„Căci i s-a dat să simtă-ntotdeauna
Un dor adânc și îndărătnic foarte
De-o frumusețe cum nu e nici una
Și s-o ajungă chiar e dat de soarte,
Căci tinerețe neîmbătrânită
Îi dăruim și viață făr’de moarte.”
Iustin trebui să recunoască cinstit: nu știa nici poezia, nici glasul care o rostea. Între timp ajunsese într-o cameră plină de cărți. Privirea lui aluneca de parcă ar fi mângâiat cotoarele cărților. Na, altă mână! A luat o carte. E o carte veche. Ce litere… Parcă ar fi grecești: pi, sigma, alfa, lambda, teta… Vreau să văd toate literele! Dar cartea s-a deschis, coperta e în jos, pe masă… A, trebuie să fie o Psaltire, uite ce desene complicate la litera mare de la începutul versetului. Iar bărbatul pe care îl văd din profil e Mihai. Mustața, fața smeadă. Nu, nu e el, are ochii albaștri, nu negri. O fi tatăl lui, Gheorghe Eminovici, el avea ochi albaștri.
Iuhuuu! Asta înseamnă că Mihai m-a adus ca să-i văd nașterea. Ce grozav! Păcat că nu pot povesti nimănui. Nu m-ar crede. Adelina ar râde de mine… Ce contează, asist la o minune, sunt un norocos! Ei, nu chiar așa norocos… Tatăl lui Mihai scrie mereu pe carte cu niște litere imposibile. Nu pot povesti nimic, nu pricep nimic.
Uau, se pare că e cineva care îmi aude gândurile și-mi răspunde. Literele astea le înțeleg, sunt latine: „Astăzi la patru ceasuri și cincisprezece minute evropenești s-au născut fiul meu Mihai”… Am avut dreptate. E 15 ianuarie 1850. Iar aud vocea necunoscută:
„Dar ne-ntrupat e chipu-acei iubite
Ca și lumina ce în cer se suie
A unei stele de demult pierite:
El n-a fost când era, el e când nu e.”
Aș vrea să văd cine e bărbatul care recită versurile?! Are o voce extraordinară, îmi transmite un înțeles atât de tulburător… În loc îl văd iar pe tatăl lui Mihai. Parcă altcineva hotărăște ce trebuie să văd. De ce nu pot vedea ce vreau eu?
Dacă mă gândesc bine, ultimul vers parcă vorbește de Mihai și întâlnirea noastră cu el la Bellu:
„El n-a fost când era, el e când nu e.”
Ce brazi frumoși, încărcați de zăpadă, se văd pe fereastră. Luna plină face zăpada de pe deal să sclipească în mii de mici diamante. E superb… Aoleu, nu e bine să insist prea mult pe un gând (ca Dan-Dionis pe lună)! Fereastra s-a repezit spre mine… O să se spargă geamul!… Nu s-a spart?
Incredibil, parcă am trecut prin geam. Acum văd și mai bine brazii luminați de lună. Asta-i bună, peste ei plutesc niște litere de aur:
LUMINĂ DE LUNĂ
Literele ireale se măreau și se tot apropiau de Iustin, care se aplecă instinctiv, să nu fie lovit de cea mai apropiată de el. Deodată viscolul făcu un vârtej de zăpadă, care se repezi la rândul său tot spre Iustin. Mâinile lui Iustin îi acopereau fața, să-l protejeze de acele de gheață atât de ascuțite. Nu avea chef să le simtă iar tăișul. Dar curiozitatea îl făcu să privească printre două degete. Văzu alte litere, care formau un nume lung. Citi: Ovidiu. Dar literele se topiră până să apuce să întoarcă degetele să vadă și restul.
Apoi alte nume necunoscute plutiră pe desupra brazilor, șterse din când în când de câte o pală de vânt. Exact ce-i trebuia lui Iustin, tot nu ținea el minte nume proprii. Iar astea veneau în valuri, mereu mai multe, în rânduri tot mai monotone, exercitând asupra lui un efect hipnotic.
Iustin încerca să se lupte eroic cu somnul, dar legiunile de litere îl legănau tot mai ademenitor. Când luna intră în nori și toată întinderea se scunfundă în întuneric, băiatul adormise deja, strângând la piept cartea. Chiar și în somn, mâinile lui ocroteau atent cartea Adelinei „Proză literară” a lui Mihai Eminescu. Cine știe cum se continuau în visul lui cohortele de nume, pentru că nu îl speriau cu mulțimea, nici cu ineditul lor. Mulțumit, copilul zâmbea în somn și suspina fericit, întinzându-se ca un pisoi sub noianul de întâmplări ciudate pe care i le hărăzise soarta în acea zi cu totul specială de 15 iunie 1990.

___________________________________________________________________________________________
MISTERUL ABSOLUT
„De nostalgia Fălticenilor se poate şi muri”. O replică de un asemenea dramatism nu putea fi scrisă decât de un mânuitor al esenţelor sufleteşti, pentru că fiecare piesă de teatru e un distilat de emoţii umane. Consecvent cu el însuşi până la capăt, dramaturgul Horia Lovinescu a dovedit prin viaţă şi prin moartea lui că nu era vorba de o simplă figură de stil.
Să fie Fălticenii un spaţiu malefic, înconjurat, în loc de ziduri, de o Vale a Plângerii? De ce simţim, îndepărtându-ne de el, că bucata noastră de cer s-a sfârşit, ca sufletul s-a rupt în două şi nici o ştiinţă din lume nu poate umple această falie?
Un orăşel de buzunar, fără teatru, filarmonică, fără pinacoteci şi mari muzee, fără biblioteci cu sute de mii de volume, fără universităţi.
Pentru un călător grăbit şi neavizat, chiar un orăşel prăfuit de provincie, plin de prejudecăţi şi lipsit de viaţă.
Şi totuşi Fălticenii nu au dat niciodată celor veniţi să se stabilească aici sentimentul exilului. Pentru fiecare nou venit Fălticenii devenea nu numai „acasă”, ci locul privilegiat care îi oferea posibilitatea de a-şi da întreaga măsură a valorii lui. O uriaşă putere de captare şi asimilare a dăruit tuturor rezidenţilor sentimentul uluitor de coparticipanţi la oficierea unui mister absolut.
În ce anume constă această putere neobişnuită a Fălticenilor? Nu ştiu şi n-am să ştiu probabil niciodată. Un mod de aşezare a liniilor de forţă magnetică de o unicitate tulburătoare. Un spaţiu-capcană.
Curios, romantismul fiecărei generaţii are altă coloratură decât al generaţiilor precedente, dar strania atracţie a oraşului se manifestă cu aceeaşi forţă asupra tuturor.
Dacă aş vrea să încerc să explic în ce mod am simţit noi, cei tineri, atracţia oraşului-capcană, mi-ar fi foarte greu. Nici depărtarea de la care îl privesc de obicei nu m-a ajutat să-mi limpezesc gândurile. Un judecător rece şi străin de aceste locuri ar fi tentat să situeze legăturile la nivel de subconştient. Pentru el mă simt obligată să-mi reamintesc că derdeluşul nostru era uliţa lui Creangă. Ne jucam de-a v-aţi ascunselea printre filele din frunze ruginii ale Dumbrăvii Minunate. Iar când, într-un ceas târziu, ne îndreptam spre alte zări la şcoli înalte, trenul trecea ca o nălucă în noapte, trăgând în urma lui perdeaua ceţoasă a iazului ca o boare de lacrimi pe care le trimetea spre noi Nada Florilor.
Iată într-adevăr o zestre „ereditară” cu care poţi fi chiar înmormântat de grijile vieţii fără să te simţi sărăcit sufleteşte.
Un posibil secret? O simbioză între viaţă şi artă. În ciuda puţinătăţii mijloacelor de care dispune, Fălticenii îţi încarcă sufletul cu doze letale de aspiraţie către înalt. Şi, în vreme ce te obligă să pleci departe, în drumul spre desăvârşirea ta ca om, te leagă pentru totdeauna de el cu geloasă iubire.
O boală fără leac această nostalgie a Fălticenilor. Am mulţi colegi care s-au stabilit în Bucureşti sau în alte oraşe, ai căror părinţi au plecat la rândul lor de aici şi totuşi, când vorbesc de Fălticeni, spun „acasă”. Să fie un nonsens? Nu cred.
Cui i se pare că exagerez, să vină în ultima duminică din mai a fiecărui an la “Sărbătoarea fiilor din oraşul Fălticeni” din Bucureşti. Cine nu crede, să-1 roage pe domnul Diaconiţa, veritabil Şef de Stat Major al diasporei fălticenene, să-i arate mărturiile strânse de-a lungul a 17 ediţii ale acestei întâlniri cu caracter unic. Cine are timp să cunoască vocaţia de oraş-stat, comparabilă cu anticele metropole greceşti, a micuţului orăşel din nordul Moldovei.
Incredibil, straniu, e suficient ca doi falticeneni să se întâlnească oriunde, pentru ca metropola Fălticeni să-şi înalţe zidurile în jurul lor ocrotitor, sfidând faima oricărui oraş. Uneori e de ajuns un singur om care se priveşte în oglinda sufletului şi Fălticeni redevine stat în stat.
În tot ce facem noi, cei tineri, acolo unde ne găsim fiecare, sentimentul apartenenţei la acest spaţiu- oapcană se însumează constant. Fălticenii fac parte, mereu, din planurile noastre de viitor. Toate piesele de teatru pe care le-am scris şi le voi scrie, vor purta înscris ca loc de compunere şi Fălticenii. Aceasta, nu din filială recunoştinţă, ci doar ca relevare a unei stări de fapt: nu pot să încep şi să finalizez nici o piesă de teatru decât împrospătându-mi forţele de mireasma inexplicabilă a Fălticenilor.
Poate cei care au rămas mereu să locuiască aici nu realizează la adevărata ei dimensiune nevoia noastră “patologică” de Fălticeni. Am încercat să scap de această obsesie, măcar parţial, scriind o piesă de teatru despre întemeierea oraşului la 1779. Ana, personaj simbol în”Ţălina”, este destinată de soartă să aducă drept jertfă la temelia firavului târg: “un mormânt pentru trecut şi un prunc pentru viitor”. Prin glasul ei am încercat să justific puterea tiranică pe care o au Fălticenii asupra tuturor celor care au trăit şi şi-au zidit sufletul în zidurile lui. O explicaţie la nivel emoţional, singura care de fapt poate fi dată asupra acestui mister absolut: Fălticenii.
“Blestem, cu blestem de foc, să nu vă uitaţi niciodată leagănul în care aţi crescut, ori încotro vă va răspândi vântul sorţii, pentru că acest târg s-a întemeiat ca să ţină locul Cetăţii de scaun a Domnului Ştefan cel Sfânt vândută de spurcaţii păgâni împăratului papistaş. Şi să nu aveţi tihnă până ce Suceava nu se va întoarce în trupul sfinţit al bietei Moldove”.
NICULINA PRUNDEANU
Noiembrie 1990
500 ani de atestare documentară a oraşului Fălticeni
___________________________________________________________________________________________

VASILE G. POPA sau Calvarul înălţării în sine
- Ce faci matale acolo, Prundeanu?
- Nimic, tovarăşe profesor…
Un zâmbet amuzat precede replica spusă cu glas blând, ca o confesiune, întregii clase:
- Eleva Prundeanu are dreptate. Nu face nimic, adică nu e atentă la lecţie. Gândul ei zboară undeva departe, dincolo de zidurile şcolii…
Nici o stridenţă în glas, nici o explozie de orgoliu profesoral rănit. Un tact desăvârşit, care ne determină să acceptăm dojana fără ca mecanismul răzvrătirii să se declanşeze fie şi numai în subconştient. Încep să râd şi răspund cu seninătate:
-Vă rog să mă scuzaţi, nici nu mi-am dat seama
că…
- Nu-i nimic. Ia loc, dar încearcă să fii atentă, chiar dacă afară primăvara e aşa îmbietoare.”
Asta a fost tot. Ba nu, greşesc, a fost doar o picătură dintr-o mare de TOT. Eram în clasa a IX-a sau a X-a (I969 – 70). NU îmi amintesc ce oră aveam atunci. De germană? De franceză? Domnul Popa ne uimea pentru că era disponibil oriunde cineva trebuia să fie înlocuit pe neaşteptate. Poate că nu era aşa, dar aveam impresia că poate preda orice. Iar lucrul cel mai ciudat era că noi sesizam această erudiţie aproape ca pe un defect. Strania percepţie provenea mai mult ca sigur din faptul că având o asemenea cultură se lăsa dat la o parte şi accepta statutul de cantitate neglijabilă. Aşa credeam noi atunci, pentru că nu ştiam motivele reale.
Într-o zi ne-a povestit cum l-a descoperit pe Labiş, ce demnitate avea copilul când, după titlul unei poezii, rostea cu glas apăsat “De mine!”. Aşa am aflat de existenţa cenaclului literar din Fălticeni “Eugen Lovinescu”, pe care îl conducea domnul Popa. Noi nu ştiam că în acte erau trecute alte nume, neostracizate. Percepem doar starea de fapt, neavând cunoştinţă că participam la o realitate cu faţă dublă. Nici atmosfera de cenaclu nu ni se părea deosebită. Nu ne mira prezenţa la cenaclu, ca poet, a domnului preot Gavrilescu, deşi la şcoală nu ni se vorbea de religie. Consideram normal ca în locul unde se întâlneau “bolnavii de literatură” să fie un aer boem. Nu şoca pe nimeni faptul că, de exemplu, adolescentul Dan Dascălu citea ciclul de poezii închinate obsesivei Annabel Lee stând cocoţat pe masă cu picioarele în sus şi cu capul în jos. Era vorba de un ciclu replică la poemele americanului Edgar Allan Poe. Dincolo de “teribilisme” exista un respect faţă de valoare, indiferent de vârstă. Păreau lucruri de la sine înţelese. Dar oare erau normale pentru acea vreme?
“De când am plecat în Bucureşti, la facultate, am rămas cu nostalgia cenaclului condus de domnul Popa. Niciodată, la nici un alt cenaclu n-am mai întâlnit atmosfera aceea. Toţi caută să te transforme să-ţi schimbe structura lirică. Ori le accepţi ideile şi mergi pe drumul lor ori eşti ignorat. Domnul Popa te lăsa să creşti, să-ţi găseşti drumul acela care putea fi numai al tău. Nici nu sesizai cât de mult te ajuta să fii tu. De atunci n-am mai reuşit niciodată să mă simt eu însămi.”
Această mărturisire pe care poeta şi colega noastră Elena Ştefoi mi-a făcut-o în anul 1988 e o cutremurătoare dovadă a vocaţiei de întemeietor de talente pe care o avea blândul nostru profesor.
Pentru atât de mulţi pui de oameni domnul V.G. Popa era o lumină de veghe prin întunericul începutului…
Chiar dacă timpurile nu erau normale, domnul Popa îşi asuma riscul să ne creeze un cadru normal pentru devenirea noastră creatoare. Avea un simţ special care detecta la fiecare barierele de autocenzură. Săpa încet, cu migală, sau lovea dintr-un foc, după cum era mai potrivit. Nu se lăsa până când nu pulveriza aceste blocaje definitiv, încă înainte de a afla de cenaclu eu îi încredinţasem un început de roman, despre care aş fi vrut să-i aflu părerea în particular. Eram o fetiţă de o timiditate sufocantă şi nu îndrăzneam să mă dezvălui în public. Domnul Popa a înţeles şi, fără să mă prevină, a vorbit întregii clase (eram în clasa a IX-a) şi m-a „ameninţat” în glumă că va vorbi despre mine tuturor. Mă arunca în groapa cu lei, oferindu-mi drept sprijin zâmbetul lui blajin. Toată sfiala mea a fost obligată să se topească în timp şi să curgă din sufletul meu, lăsându-mă să mă înalţ. N-a fost nevoie să-mi spună mai târziu că micul meu roman nu merită să fie continuat. Am renunţat singură la el şi când mi-a cerut să-i motivez de ce, avea un zâmbet plin de înţelesuri. Domnul Popa nu avea obsesia „capodoperei spontanee”. Descifra în orice amalgam semnele valorii viitoare, dacă ea exista şi avea incredibila răbdare de a o aştepta să izbucnească, dând impresia că el nu face mai nimic, e doar un spectator care are privilegiul să asiste la o minune. Respectul lui religios pentru valoarea umană care caută să se înalţe treptat în sine te facea să înţelegi fără cuvinte, că treci printr-o etapă esenţială. Prin oglinda ochilor lui deveneai un iniţiat care a muşcat din mărul otrăvit al cunoaşterii. Niciodată după aceea nu mai puteai ignora această moştenire. Nu mai depindea de voinţa ta. “Nu scriu pentru că aşa vreau eu, ci pentru că dacă nu aş scrie aş muri”. Concluzia asta înveninată pe care am citit-o în destinul meu, am auzit-o apoi, sub diverse forme, de la foarte mulţi creatori din diverse domenii. Pe colegii mei de cenaclu nici nu-i nevoie să-i întreb. Au fost „clociţi”de harul celui mai uluitor întemeietor de oameni pe care 1-am cunoscut eu vrodată. Atunci când noi, liceenii, ne „ciocneam de câte un profesor ranchiunos, îl comparam involuntar cu domnul Popa. Ce putea justifica aceste conflicte degradante pentru ambele părţi? Probleme de familie, invidia pentru adolescenţa noastră nestrunită în stil cazon, darul beţiei? Sau poate răutatea din sufletele lor? Prin contrast, domnul Popa avea o constantă şi fără margini bunătate, nutrită din înţelepciunea vârstei. Părea o bunătate izvorâtă dintr-o viaţă senină, fără griji.
Târziu după ce terminasem liceul am aflat că făcuse ani grei de puşcărie comunistă, se pare, chiar la hămesitul canal Dunăre-Marea Neagră care înghiţise atâtea vieţi. (De fapt era vorba de închisoarea Aiud, cum am aflat abia în 2003.)
Era deci un veritabil deţinut politic.
Ce putere supraomenească avea domnul V.G.Popa încât a putut nu numai să ierte, dar şi-a luat asupră-şi „pedeapsa” construirii unor destine de oameni adevăraţi?
Mai mult ca sigur convingerea că, prin ei, repetarea coşmarului n-ar mai fi fost niciodată posibilă.
VASILE G. POPA
Scurtă bibliografie
Deşi născut la sute de km de Fălticeni, dl. Vasile G. Popa a devenit fălticenean „prin adopţie”, trăind aici cea mai fertilă, dar şi mai dramatică perioadă a vieţii sale: 1947-1976. A văzut lumina zilei tot în Moldova, în satul Mălureni din comuna Nicoreşti, jud. Tecuci (acum Galaţi) la 23 noiembrie 1912. Ursitoarele nu i-au fost prea blânde, pentru că va rămâne orfan de tată la doar un an şi de mamă la 4 ani. împreună cu sora lui, mai mare cu 2 ani, sunt adoptaţi de fratele tatălui lor. Vasile G. Popa a urmat şcoala primară în satul Fântâni (aceeaşi comună) cu învăţătorul Rău, al cărui exemplu de blândeţe pedagogică i-a fost model toată viaţa, fiind un adevărat balsam pentru sufletul micului orfan. Aici găsim explicaţia destinulului său, care 1-a determinat să se pregătească şi să fie un desăvârşit pedagog.
Respectând dorinţa unchiului său, care vroia să-1 vadă preot, se înscrie la 12 ani la Seminarul Teologic „Sfântul Andrei” din Galaţi. Aici îşi dovedeşte talentul literar şi oratoric, fiind apreciat pentru rezultatele strălucite atât de profesorii Seminarului, cât şi de profesorii liceului “Vasile Alecsandri” (printre care îl remarcă pe fălticeneanul Anton Holban).
Îşi continuă studiile la universitatea din Cernăuţi, la facultatea de teologie şi filozofie, fiind unul din cei mai buni studenţi. Glasul sufletului său îl determină să absolve şi Seminarul pedagogic universitar tot în capitala Bucovinei, alegându-şi ca specialitate secun-dară limba şi literatura română.
Câţiva ani a fost preot (în nordul ţării), dar vocaţia proprie a fost mai puternică. În 1943 dă examen de capacitate pentru o catedră liceală, iar în 1947 devine profesor de limba română şi latină la liceul „Nicu Gane” din Fălticeni. Din 1949, odată cu înfiinţarea cenaclului literar „Mihail Sadoveanu” în Fălticeni, îşi poate manifesta plenar vocaţia de modelator de talente literare. O altă pasiune a sa a fost culegerea folclorului cu metode ştiinţifice, „meserie” în care i-a şcolit pe nenumăraţi elevi ai liceului „N. Gane”. Formidabila erudiţie folclorică a poetului Nicolae Labiş îşi avea bazele în pregătirea pe care şi-a făcut-o ca elev al gimnaziului sub atenta îndrumare a profesorului V.G. Popa (atunci şi director al liceului) şi cu ajutorul cărţilor date spre studiu de către prof. Aurel George Stino (bibliotecar al liceului în acea vreme). Între viitorul poet şi profesorul V. G. Popa s-a legat o prietenie caldă, strivită doar de moartea prea timpurie a lui Labiş.
Prof. V. G. Popa a desfăşurat o activitate extrem de bogată. A colaborat cu Institutul de Ştiinţe Pedagogice, a publicat în ziarele şi revistele vremii versuri, schiţe, note critice şi traduceri. Cercul dramatic al Casei de cultură şi al Sindicatelor învăţământului, condus de el, a obţinut premii până în faza republicană. În 1957 a fost distins cu titlul de „Evidenţiat în munca culturală de masă”. Erau însă timpuri stranii, când realitatea ieşise din matca ei firească. Intuind deriva valorilor, profesorul V. G. Popa îşi dublează studiile, reluând între 1956-1960 postura îndrăgită de student, de astă dată la cursuri fără frecvenţă, absolvind şi Facultatea de filologie a Universităţii din Bucureşti. Zadarnic. Prea multele-i studii au vexat, se pare, una din mărimile alfabetice ale momentului. În urma unui denunţ, profesorul V. G. Popa este aruncat în închisoare la Aiud, alături de poetul Vasile Voiculescu. Eliberat în 1964 prin decretul de graţiere a deţinuţilor politici, V. G. Popa nu mai este primit în învăţământ, fiind obligat să lucreze pe post de contabil la Gostat Şoldăneşti. Foştii săi elevi au luptat ani de zile cu politrucii Secţiei de propagandă Suceava, până au reuşit să-1 readucă în liceu ca profesor fără catedră. Până la ieşirea la pensie a mai avut bucuria de a fi din nou în mijlocul elevilor pe care i-a iubit mereu şi de a conduce (în fapt nu şi în acte) cenaclul fălticenean, devenit Cenaclul „Eugen Lovinescu”. Înainte de a împlini măcar 64 de ani a murit, neapucând să-şi vadă tipărită ultima carte pentru copii „Fata noastră” şi nici monumentala culegere de folclor la care a lucrat, împreună cu elevii săi, peste 20 de ani. Cuprinzând un material iniţial de peste 2000 de pagini (adunat din circa 30 de localităţi în jurul Fălticenilor) care a fost selectat foarte riguros din miile de pagini culese de el şi de elevi, culegerea de folclor a profesorului V. G. Popa a rămas în manuscris. În anul 1983 abia, o parte din ea a văzut lumina tiparului la Editura Minerva sub numele de „Folclor din Ţara de Susu”, într-o ediţie îngrijită şi prefaţată de Maria Luiza Ungureanu. Alte lucrări şi monografii în manuscris îşi aşteaptă editorul providenţial, care să le scoată la lumină, pentru a încălzi sufletele miilor de elevi care au fost formaţi ca intelectuali, ca scriitori şi ca oameni de cel care a fost inegalabilul pedagog şi profesor Vasile G. Popa, un om care s-a jertfit mereu pentru ceilalţi, lucrând cu trudă la pregătirea unei societăţi care să semene cu idealul creionat atât de frumos în rugăciunea finală a Acatistului Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului.
„Ocroteşte-ne pe noi cu atotputernicul tău Acoperământ şi cere de la Dumnezeu Fiul tău să dea păstorilor noştri sfinţenie, ca să privegheze şi să ocârmuiască sufletele noastre; ocârmuitorilor de oraşe înţelepciune şi putere; judecătorilor, dreptate şi necăutare la faţă; învăţătorilor, minte şi smerită înţelepciune; soţilor, dragoste şi înţelegere celor mâhniţi, răbdare şi bucurie duhovnicească; neînfrânaţilor, înfrânare; şi nouă tuturor, duhul înţelepciunii şi al cucerniciei, duhul milostivirii şi al blândeţii, duhul curăţiei şi al dreptăţii”. Un om – exemplu pentru noi de a-i continua opera de zidire a umanităţii creştine din noi şi din ceilalţi.

Lasă un răspuns Cancel reply

Introdu comentariul tău aici...

Fill in your details below or click an icon to log in:

Email (necesar) (Address never made public)

Nume (necesar)

Pagina web

You are commenting using your WordPress.com account. ( Log Out / Schimbă )

You are commenting using your Twitter account. ( Log Out / Schimbă )

You are commenting using your Facebook account. ( Log Out / Schimbă )

Anulează

Connecting to %s

Anunţă-mă despre viitoarele comentarii apărute prin email.

Anunţă-mă printr-un email când apar articole noi.