Mihail Şerban – scriitor

scris de Eugen Dimitriu

___________________________________

Scriitorul se naşte la 18 august 1911, pe Uliţa Rădăşenilor, într-o familie numeroasă. Tatăl, mic funcţionar, lupta din greu pentru asigurarea existenţei, iar mama chibzuia fiecare bănuţ. Se înrudeau – prin Ecaterina Bâlu – cu Mihail Sadoveanu, care locuia pe partea opusă a străzii, ceva mai jos. Copil fiind, Mihail urmează Şcoala primară nr.1, apoi Liceul „Nicu Gane”. Ca elev, scoate în 1929 revista „Zori de zi”, ce a dat la iveală creaţii demne de luat în seamă.
Primele încercări literare stau sub semnul prieteniei cu vecinul său, publicistul M. Havriş, ajuns mai târziu funcţionar şi redactor la revista fălticeneană „Înmuguriri”: „Încă de prin clasa a patra de liceu am început să mă mărturisesc şi eu paginii albe. Am scris la început câteva povestiri, subintitulate cu emfază Nuvele, de care ştia numai colegul de liceu şi tovarăşul de vise de pe atunci,
Mihail D. Havriş, care scria şi el în cea mai mare taină, ca şi mine, versuri şi proză. El a fost primul cititor al producţiei mele literare şi primul care mi-a dar încredere în posibilităţile mele literare. Ne încurajam reciproc, pentru că nu era altcineva care s-o facă” (Amintiri, EPL, Bucureşti, 1969, p. 10-11).
După susţinerea bacalaureatului în 1930, tânărul ar fi voit să urmeze o facultate la Iaşi. Lipsa mijloacelor materiale a fost o piedică de netrecut. Din aceleaşi motive, fraţii mai mari au intrat funcţionari la 16-17 ani. Viaţa lui a stat mereu sub semnul legăturilor de prietenie cu trei reprezentanţi de frunte ai culturii româneşti: M. Sadoveanu, A. Gorovei şi E. Lovinescu. Unii i-au îndrumat paşii în literatură, iar alţii l-au sprijinit să-şi găsească un serviciu în Bucureşti. Acolo se putea lansa, găsind mai uşor editori care să-i publice operele. A intrat ca bibliotecar la Liceul „Mihai Viteazul” din Predeal (1934-1937). În perioada 1935-1938 funcţionează ca redactor la ziarele „Adevărul” şi „Dimineaţa”, iar din 1938 la „România”. Între 1938-1944 îl găsim ca funcţionar în Ministerul Propagandei; al Informaţiilor (1944-1947). Este apoi redactor la „Călăuza bibliotecarului” (1949-1952), „Îndrumătorul cultural” (1954-1957); în fine, funcţionează la Biblioteca Centrală de Stat.
Intră în viaţa literară prin 1928, când îi apar primele poezii în „Gazeta noastră ilustrată”, condusă de Victor Eftimiu. De-a lungul vremii, s-a afirmat ca nuvelist şi romancier, publicând între altele: Nunta de argint (1937), Câinii (1939), Cântecul uitat (1942), Furtuna (1942), Când doarme pământul (1948); romane: Idolii de lut (1935) – închinat fostului său profesor de ştiinţe naturale, Vasile Ciurea; Infirmii (1936); Grădina lui Dumnezeu (1939); Sanda (1941); Casa amintirilor (2 vol., 1942); Fete bătrâne (1946, ediţia a Il-a în 1968); Pâinea inimii (2 vol., 1949); Pământ şi oameni (1957); Circul (1972). Într-un valoros volum intitulat Amintiri, evocă o serie de personalităţi care i-au fost apropiate: M. Sadoveanu, E. Lovinescu, A. Gorovei, I. Dragoslav, Felix Aderca, Sărmanul Klopstock, Damian Stănoiu şi Ionel Teodoreanu. De asemenea, a legat trainice legături de prietenie cu Aurel George Stino şi Teodor Tatos, de care mi-a vorbit cu căldură. Stabilit în Bucureşti, s-a căsătorit cu o soră a lui Grigore Vasiliu-Birlic. Era o femeie frumoasă, blondă, cu care venea vara la Fălticeni, ca şi maestrul E. Lovinescu. Sejurul în oraşul natal nu însemna destindere, cu multe vizite la prieteni. Lucra acasă, pe Uliţa Rădăşenilor, la fel de intens. Doar spre seară ieşeau pe Strada Mare, ca să revadă locuri dragi sau vechi amici întâlniţi ocazional. Un cuplu pe care l-am admirat în timpul războiului. Familia a fost binecuvântată cu doi copii: o fetiţă, Irinel, şi un băiat. Din păcate, visul fericirii s-a spulberat prin moartea soţiei, în urma unei boli neiertătoare. Rămas singur, scriitorul şi-a împărţit timpul între educarea copiilor şi munca literară, într-un climat postbelic străin de care a încercat să se apropie, dar n-a reuşit. După îndelungi ani de văduvie, se recăsătoreşte cu domnişoara Mărioara Pricop, din Fălticeni. Fiinţa blajină îi va sta alături, fidelă şi gata de ajutor, până când soţul s-a stins, după ce împlinise 80 de ani. Mihail Şerban a purtat în suflet şi durerea pierderii unei odrasle. Doi morţi pe care nu i-a putut uita. Pentru activitatea sa literară i s-a decernat Premiul Societăţii Scriitorilor Români (în 1936 şi 1939), Premiul „I.Al. Brătescu-Voineşti” al Ministerului Artelor (1942).
La început de drum, condeierul a fost atras mai mult de poezie. Ne-au rămas câteva piese care ne îndeamnă să credem că sar fi realizat şi în acest domeniu. Ca rudă a familiei Şerban, Sadoveanu venea adesea în vizită şi, din curiozitate, a cercetat unele creaţii ale tânărului. La sfatul maestrului, nepotul a ales proza, care de altfel l-a propulsat în viaţa literară. Pentru criticii de azi vom reproduce câteva versuri dintr-o poezie intitulată Închinare (D-lui Mihail Sadoveanu). În 7 strofe, autorul trece în revistă numeroase titluri din cărţile maestrului, plăcută şi utilă familiarizare cu creaţia unui titan:

„Bătrâne Teofile, îţi mai aduci aminte De-o dragoste-nflorită La noi în Viişoara? Brodai, cu drag, atunci, pe-un fir de viers cuvinte Şi se juca şăgalnic, prin huciuri, primăvara.

La Crâşma lui Moş-Precu din zori şi până-n seară Umilii mei prieteni, de Întâmplări ciudate Vorbesc trudiţi, în şoaptă; spun ei c-odinioară S-au vestejit copacii Dumbrăvii Minunate.

Uscate Foi de toamnă se scutură pe cale
Ca-n Povestiri de seară tresare-n suflet plânsul;
Un Cocostârc albastru, pluteşte-n zări, – agale -
Ducând în Spre Emaus, salutul meu cu dânsul.”
Semnată Mihail Şerban-Crângu, poezia a apărut în revista „Înmuguriri” (An I, 1 mai 1932, p.8).

De-a lungul anilor, istoricii şi criticii literari i-au analizat opera, cu circulaţie în întreaga ţară. E firesc ca părerile să difere. Numărul literaţilor ce s-au aplecat asupra scrierilor e o dovadă că acestea au trezit interes şi că fălticeneanul nu e o apariţie trecătoare în spiritualitatea românească. În Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), G. Călinescu se opreşte asupra romanelor lui M. Şerban, pe care le consideră „documente ale căutării unei generaţii”. Dacă în Infirmii „apar numai bolnavi”, în Idolii de lut se studiază (vag răsunet al lui Andre Gide?) „psihologia copiilor”. Ambele au fost realizate la vârsta de 24-25 de ani. Sinuciderea doctorului din primul roman mă duce cu gândul la Gabriel Tatos, medic chirurg şi director al Spitalului din Fălticeni, care în 1927 se sinucide, în urma eşecului unui avort în care pacienta, o distinsă doamnă, şi-a pierdut viaţa.
Părerile mai puţin generoase ale criticului erau emise cu peste 60 de ani în urmă. De atunci, scriitorul analizat a dat la iveală multe alte opere care, lecturate pe îndelete, ar fi dus la constatarea unei evoluţii benefice. Să menţionăm de pildă volumul Amintiri (1969), ce poate sta alături de creaţiile unor personalităţi de mare anvergură. În Bibliografie, p. 929, Călinescu îi citează totuşi 5 romane. În Literatura română între cele două războaie mondiale a lui Ov.S. Crohmălniceanu (vol. I, EPL, Bucureşti, 1967, p. 427), scriitorul fălticenean este inclus în capitolul de Analiză psihologică, figurând alături de Hortensia Papadat-Bengescu, G. Ibrăileanu, Felix Aderca, H. Y. Stahl, Ticu Archip, Lucia Demetrius, Sanda Movilă, Ioana Postelnicu, Cella Serghi, Dan Petraşincu şi Ieronim Şerbu. La Bibliografie (p. 656-657) apare cu 14 volume.
Oarecum diferite de G. Călinescu sunt opiniile lui E. Lovinescu. În Istoria literaturii române contemporane (19001937) – Scrieri, 6 (ediţia îngrijită de Eugen Lovinescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975, p. 52), abordând „Modernismul”, Lovinescu evocă rolul revistei „Sburătorul”, subliniind că „o bună parte a literaturii, mai ales modernistă, de după război, este creaţiunea exclusivă” a acestei publicaţii. Citându-i pe cei mai în vârstă, încheie cu generaţia mai tânără, unde alături de Lucia
Demetrius, Eugen Jebeleanu, Octav Şuluţiu, Dan Petraşincu, Ieronim Şerbu, Virgil Gheorghiu, figurează şi Mihail Şerban. Toţi aceştia sunt „forţele literaturii de mâine”. Scriitorul de la Fălticeni a frecventat asiduu şi Cenaclul condus de E. Lovinescu, care a avut darul să trezească atâtea energii creatoare şi „a cărui activitate de aproape douăzeci de ani sa desfăşurat şi se desfăşoară încă în planul esteticului”. În Literatura română – Dicţionar cronologic, coordonat de I.C. Chiţimia şi Al. Dima (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979), se face referire la Idolii de lut, „roman de sondare a unei vârste incerte: copilăria” (p. 377); în Infirmii, „eroarea naratorului este de a insista pe notaţiile fiziologice, ignorând efectele psihologice catastrofale ale maladiilor” (p. 383). Scriitorul a colaborat la diverse reviste. Din Dicţionarul îngrijit de I.C. Chiţimia şi Al. Dima (p. 385), aflăm că numele său apare în „Preocupări literare”. Publicaţia condusă de Petre V. Haneş îşi propune „să propage interesul ‘ pentru scriitorii români în genere şi în special pentru cei consacraţi”. Alţi colaboratori: D. Murăraşu, G. Tutoveanu, G. Baiculescu, B. Lăzăreanu.
Un fiu al Bucovinei, Dimitrie Păcurariu, originar din Şcheia – Suceava, profesor universitar doctor docent la Universitatea din Bucureşti, este coordonatorul unui util Dicţionar de literatură română – Scriitori, reviste, curente (Ed. Univers, Bucureşti, 1979), în care D. Micu consacră câteva rânduri lui M. Şerban. Enumeră titlurile de romane şi nuvele psihologice şi adaugă: „În cursul deceniilor republicane se încearcă în romanul de inspiraţie socială (Pâinea inimii, 1949; Pământ şi oameni, 1957). A publicat şi un preţios volum de Amintiri (1969)”. Dumitru Micu nu face nici o apreciere asupra ultimelor două romane. E poate un sentiment de înţelegere pentru mai slaba reuşită a autorului crescut şi educat în perioada interbelică şi aflat cumva în grele condiţii materiale, ce nu excludeau problema supravieţuirii. Au încercat să se adapteze şi condeieri de primă mărime, însă operele pe care le-au dat într-o epocă dură, nu se apropie de nivelul celor dinainte. Pe Şerban nu la cruţat deloc, un „scriitor” fălticenean foarte activ în „universul roşu”; autor al câtorva broşuri fără valoare, acesta publică în „Scânteia” articolul Hârtia nu rabdă orice, făcându-l „praf” pe cel care îşi câştigase demult un loc de cinste în literatura română. Nu dăm numele semnatarului, pentru simplul motiv că trăieşte. Poate că asemenea eroilor lui Dostoievski, îşi ispăşeşte gestul, în tăcute mustrări de conştiinţă, mai ales că e mult mai tânăr ca „incriminatul” şi – inutil să dovedim – departe de realizările artistice ale acestuia.
Un ultim tribut adus „vremurilor noi” de condeierul din Fălticeni este o antologie intitulată Octombrie roşu în literatura popoarelor (1958). Mihail Şerban este evocat în judeţul de baştină, de Emil Satco şi Ion Pânzar, în Dicţionar de ‘literatură – Bucovina (Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera”, Suceava, 1993, p. 219-220).
De reţinut aprecierile lui M. Iorgulescu: „Considerat de E. Lovinescu «un evocator», în romanele de până la 1937, al vieţii umile în ton liric” şi îndemnat pentru progres, să se „îndeplinească în sensul psihologizării acestui material”, Mihail Şerban a izbutit într-o direcţie neaşteptată, aceea a unei epici de factură sobră, deloc sentimentală, scoţându-şi efectele dintr-o acumulare de detalii aparent banale. În această parte a lucrării noastre vom încerca să-l apropiem pe scriitor de târgul copilăriei sale. Vom readuce în memoria posterităţii întâmplări ce pun în lumină omul de atitudine, dar şi relaţiile de prietenie cu mari oameni de cultură din zonă: M. Sadoveanu, E. Lovinescu şi A. Gorovei, sau colaborări la revista „Înmuguriri”, al cărei director a fost profesorul şi scriitorul Virgil Tempeanu. Publicaţia apare între 1932 şi 1940.
În primul an se editează la Piatra-Neamţ, apoi în Fălticeni, la Tipografia „Saidman”. O parte din clişee se executau la Marvan în Bucureşti; altele au fost realizate în linoleum de pictorul şi poetul Dimitrie Loghin, originar din Boteşti (azi în judeţul Suceava). A trimis clişee şi Rudolf Schweitzer-Cumpăna, vestit pictor şi cumnatul lui V. Tempeanu.
Solicitat de redactori să accepte directoratul publicaţiei, germanistul va scrie: „Bravii tineri cari au redactat şi susţinut «Înmuguririle» vor să aibă un nume mai vârstnic pe frontispiciul revistei lor iubite. Şi s-au oprit la mine. Şi nu i-am putut refuza, căci după cum mărturisesc aşa de duios pentru mine, le-aş fi dat, odată, imbold pe drumul frumuseţii sufleteşti…”
Pe lângă redacţia „Înmuguririlor” a funcţionat, în sediul de pe strada Ion Creangă, şi Cetatea Culturală „Ion Dragoslav”, înzestrată cu o bibliotecă de vreo 5.000 de volume. S-au ţinut conferinţe, s-au atras tineri talentaţi, alături de scriitori consacraţi, iar Artur Gorovei şi V. Ciurea n-au stat deoparte când li s-a cerut concursul. Aprecieri pozitive despre revistă au venit din diferite părţi. N-au lipsit colaborări bucovinene şi cuvinte de laudă din partea lui Leca Morariu ş.a. Au fost numeroase prezenţele lui Virgil Tempeanu; rânduri de sinceră tristeţe la moartea ‘Selmei Lagerlof; Cuvânt rostit la Liceul „Aurel Vlaicu” din Bucureşti, cu ocazia morţii lui Octavian Goga; traduceri din „Jurnalul românesc” al lui Hans Carossa, distins cu Premiul „San Remo” etc.
În volumul de Amintiri (1969), autorul de care ne ocupăm scrie: „… fiind încă la Fălticeni, publicam în revista «Înmuguriri», tipărită de vechiul meu prieten Mihail D. Havriş din modestul lui salariu de funcţionar de Poştă, poezia Închinare domnului Mihail Sadoveanu, o evocare în versuri a operei acestuia”. Omagiu – lui A. Gorovei vede lumina tiparului în nr. 6-7/1932, număr dedicat folcloristului. Iată ultima strofă, ce dovedeşte încă o dată talentul de poet al condeierului fălticenean:

„Bătrân bard, din alte flori şi clinchet de izvor,
acei ce vor veni îţi vor dura pe veci cunună;
şi iată-ne pe noi că în această zi de-onor
al nostru grai nu a găsit decât atât să spună!”

A fost gustată de cititori o epigramă ce se referă la un volum de schiţe tipărit de pictorul Teodor Tatos. Acesta era şi avocat. Înzestrat cu talent scriitoricesc, l-a chemat Octavian Goga în Bucureşti, la revista „Ţara noastră”, dar a refuzat să se ducă.
Fălticeneanul era fiul lui Davidel Tatos şi al Anei (n. Missir, vară cu Ion Missir, autorul celebrei cărţi Fata noastră, scrisă în parte în oraşul de pe Şomuz şi publicată la Bucureşti în 1933).
Volumul lui Teodor (Todirel) Tatos se intitula O femeie şi o pictură de întuneric şi s-a bucurat de o cronică favorabilă din partea lui Emil Serghie (fost director al Teatrului Naţional din Iaşi), apărută în ziarul „Lumea”. Ca prieten, M. Şerban îşi permitea la rându-i, să publice în revista „Înmuguriri” (nr. 1-2/1933) o epigramă, pe seama cărţii:

„Când am cetit volumul dumitale
Îţi spun – şi să mă crezi – că am rămas învins,
Căci «picătura de-ntuneric» s-a întins
Pe-ntregul câmp al emisferei cerebrale,
Încât de-o nesfârşită noapte-am fost cuprins.”

Reţine în mod deosebit atenţia articolul E. Lovinescu vorbeşte „Înmuguririlor” („Înmuguriri”, an II, nr. 9-10/1933, sept.-oct.). Lui M. Şerban se datoreşte şi altă colaborare adăpostită de revista fălticeneană: Maestrul Artur Gorovei vorbeşte „Înmuguririlor” (1932, nr. 6-7, p. 9-15). Aici vom zăbovi, vrăjiţi de farmecul descrierilor de natură: „Iarna a presurat pulbere argintată pe străzile adormite. În locul ciripitului păsărelelor, s-aude melodia nichelată a zurgălăilor. Ritmul cadenţat al clopoţeilor de la sănii ţi-aduc aminte de «pluguşorul» Sf. Vasile. Copacii şi-au plecat ramurile şi plâng – plâng … scuturându-şi zăpada ca şi cum ar confeta trecătorii”. Făcându-şi curaj într-o zi, a bătut la uşa casei ridicate în 1843 şi care aparţinuse familiei Gane.
În oraşul copilăriei sale, unde a scos zeci de ani „Şezătoarea” – prima revistă de folclor din ţara noastră (1892-1929), A. Gorovei se simţea stânjenit de lipsa de preţuire a localnicilor. A muncit totuşi cu sârg, până a orbit. Finalul evocării lui M. Şerban, însoţit de redactorul „Înmuguririlor”, respiră acelaşi farmec, ca la început: „Ne-am ridicat şi, mulţumind, am ieşit cu paşi rari şi înceţi, ca să nu trezim liniştea casei în care în nopţile lungi de iarnă un suflet nobil şi mare retrăieşte viaţa. Am luat cu noi parfum de busuioc. Ne-au răsărit în suflet nostalgii”.
E cert că între Gorovei şi Şerban a existat o strânsă şi rodnică prietenie. În volumul de Amintiri (1969), mai tânărul condeier reînvie atmosfera de la crâşma lui Hoişie (p. 159): „parcă-l văd pe Sadoveanu, care locuia cu câteva case mai la deal, instalat la una dintre mesele din curte, împreună cu prietenii din localitate şi de aiurea – N.N. Beldiceanu şi alţii – care-l vizitau mai des – şi gustând «vinul de viaţă lungă» al hangiului”. M. Şerban continuă:
„Vestea întâlnirilor noastre la crâşma lui Hoişie a ajuns prin bârlădeanul G. Ursu, profesor de limba română la Fălticeni pe vremea aceea, până la Bârlad, la G. Tutoveanu, care la scurt timp le-a trimis prietenilor din oraşul din ţara de sus (un) sonet: Tristeţi de toamnă (răspuns prietenilor mei G. Ursu şi Aurel Stino)”. Reproducem câteva versuri, spre plăcută aducere aminte:

„Aici sunt singur… Constandache vine
Arareori, când zilele-s senine.

Să văd ce crunt îl chinuie peniţa…
Şi voi cu Creang-acolo-n preajma vrănii
Înspăimântaţi de larmă Rădăşănii
Când pe genunchi vă şade… Smărăndiţa”.

Impresionează în mod deosebit ultima întâlnire a lui M. Şerban la Bucureşti, cu A. Gorovei (Amintiri, p. 161-162). Cărturarul părăsise oraşul natal, în căutarea medicilor, căci suferea cumplit de ochi. Nu şi-a cruţat niciodată vederea.

*

Folcloristul locuia la fiul său Mircea, magistrat, în strada prof. Ion Bogdan nr.13. În cameră întuneric deplin, căci bătrânul nu suporta lumina. Iată descrierea plină de durere a prietenului mai tânăr: „L-am văzut pe Artur Gorovei stând într-un fotoliu. Era foarte slab şi schimbat la faţă. Îşi ţinea mâinile pe braţele fotoliului – mi s-a părut scheletic (.). M-am apropiat. M-a prins cu mâinile şi m-a tras lângă el, m-a lipit de corpul lui (.). Mi-a pus o mulţime de întrebări şi i-am răspuns la toate – şi de câte ori îi spuneam ceva care-l bucura îndeosebi, îi simţeam în mână vibraţiile trupului fără vlagă… A fost ultima mea întâlnire cu Artur Gorovei, căci la scurt timp după aceea, o congestie cerebrală a făcut să se sfârşească o viaţă de dragoste şi de trudă pentru strângerea comorilor spirituale create de poporul nostru”. Omul de atitudine Mihai Şerban ni se dezvăluie în Scrisoare deschisă d-lui Bucşănescu – pensionar şi om de treabă („Curentul fălticenean”, 6 februarie 1937). E un articol virulent împotriva micului funcţionar care, în Consiliul comunal, a cerut înlocuirea numelui M. Sadoveanu dat străzii ce se numise cândva Sfântul Nicolae. Bucşănescu l-a dat în judecată pe autorul pus pe drumuri, care a reuşit să fie achitat. Pe bătrânul pensionar îl deranjase sublinierea inculturii sale, în articolul cu pricina.
În volumul Amintiri, un loc aparte, cu multe pagini, este consacrat lui E. Lovinescu. Criticul şi-l apropiase pe tânăr şi i-a îndrumat paşii spre desăvârşirea literară. Textul consacrat marelui cărturar are o valoare documentară deosebită, căci e vorba de un martor direct al evenimentelor. În ţara lui Eminescu şi Maiorescu, E. Lovinescu n-a putut ajunge profesor universitar şi nici membru al Academiei – fapt subliniat cu indignare chiar de G. Călinescu. Au parvenit însă panglicari aflaţi sub oblăduirea unor politicieni venali.
Am ales, din bogatele pagini închinate criticului, momentul când acesta candidase la un fotoliu de membru al Academiei Române. Votul era unanim. M. Şerban, în legătură telefonică cu Lovinescu, îl informa de tot ce se întâmplă. Teama venea din partea unui singur personaj: N. Iorga, care în „Cuget Clar” a dus o campanie furibundă împotriva literatului fălticenean. Mai mult, a făcut loc în revistă chiar unui elev din Oradea, numai pentru că îl ataca pe critic.
Candidatul la fotoliul academic purta în suflet o îngrijorare ce s-a dovedit reală: dacă marele istoric nu venea până la ora 10, însemna că era primit. Şerban alerga într-una la telefon. Iorga era absent. A apărut la 10 fără un minut, dând peste cap, prin opoziţia sa, toate speranţele candidatului. Eugen Lovinescu a purtat demn pe umeri această lovitură. Pentru noi se impune o distincţie netă între „om” şi „operă”. Pe Iorga opera îl situează în Olimp. Dar omul? Aici nu mai are armura instruirii. L-a cunoscut cel mai bine G.T. Kirileanu, care în câteva zeci de scrisori către Leca Morariu ne dezvăluie aşa cum a fost: oscilant, nerecunoscător când i se făcea un bine. Să ne fie îngăduite câteva exemplificări. Într-o cuvântare la Camera Deputaţilor, Pamfil Şeicaru l-a numit „fenomen catastrofal” (apelativul de „fenomen” i-a plăcut savantului), iar Titu Maiorescu îl consideră poligraf, prolix, confuz, dar „scapără” (s.m.). Într-un studiu al subsemnatului (în colaborare cu regretatul publicist şi profesor Petru Froicu) intitulat N. Iorga în corespondenţa lui G.T. Kirileanu către Leca Morariu, apărut în volumul Iorga – omul şi opera, coordonat de Gh. Buzatu şi C.Gh. Marinescu (Bacău, Ed. Plumb, 1994, p. 167-205), evocăm o scrisoare din 15 noiembrie 1951, trimisă de „Moş Ghiţă” prietenului său bucovinean, la R. Vâlcea. Ca bibliotecar al Curţii Regale, G.T. Kirileanu primeşte în 1912 din Vălenii de Munte o telegramă, prin care Iorga îl implora să vină, căci îi murise, la 12 ani, Adriana, o fetiţă de-o inteligenţă rară. A plecat de îndată şi a asistat la înmormântarea (discretă!?) de la Mănăstirea Zamfira (la 10 km de Văleni), cu profesorul Remus Caracaş. Cărturarul din Holda-Broşteni l-a ajutat apoi pe istoric cu bani, pentru tipărirea unor volume. După 25 de ani (vezi misiva din 14 ian. 1952), când Iorga venise în judeţul Neamţ să aleagă loc la Tarcău, pe malul Bistriţei, pentru o mănăstire, l-a ocolit cu bună ştiinţă pe binefăcătorul de altădată care, ca membru al Comisiei Monumentelor Istorice, era cel mai îndrituit să cunoască problema.

*

Cunoscutul învăţător Gheorghe Rădăşanu din Bogata (Baia), folclorist şi publicist, unul din generaţia „leilor lui Haret”, mi-a spus cu prilejul unei vizite de documentare la el în sat, că prima soţie a lui N. Iorga era Maria Tassu din Baia (fiica junimistului Vasile Tassu, procuror la Curtea de Apel din Iaşi). Pe când făcea studii la Berlin, savantul şi-a luat soţia cu el. Se afla în capitala Germaniei şi S. Mehedinţi. Un lord s-a îndrăgostit de frumoasa Maria. Făcându-i declaraţii aproape disperate, o ruga să-l urmeze în Anglia şi să-i devină soţie. Lordul a ajuns ulterior premier al Marii Britanii. Femeia îl respinge şi socoteşte de datoria ei să-şi anunţe soţul de cele întâmplate. Istoricul face o criză de gelozie şi divorţează, recăsătorindu-se cu coana Catinca, sora lui Gh. Bogdan-Duică. Nu s-a împăcat nici cu cumnatul său. O dovadă: călătorind amândoi de la Paşcani spre Iaşi, în acelaşi compartiment, nu şi-au vorbit deloc. Maria, prima soţie (rămasă cu o fetiţă ce s-a căsătorit mai târziu u colonelul Dimitrie Chirescu, fratele compozitorului Ion Chirescu), a îndurat lipsuri şi a cunoscut din plin spectrul sărăciei.
Nicolae Iorga a fost deseori prin zona Fălticenilor. Îl întâlnim la Spătăreşti, la casa Millo-Vârnav, în căutare de documente sau pe la mănăstiri. Din Baia era prima soţie. Cu Eugen Lovinescu se vedea oricând în oraş. Criticul era oaspete obişnuit al familie Stino, pe strada Ion Dragoslav. Peste drum locuia germanistul Virgil Tempeanu, admirator al savantului şi militant al politicii acestuia. L-a primit adesea în casa modestă (azi demolată) dar bine îngrijită, despre care Iorga a scris un articol, considerând că până şi un negustor puţin cuprins se bucură de un adăpost mai acătării. Ne punem în mod firesc întrebarea: cum se vor fi întâlnit pe uliţele târgului cei doi cărturari? S-au evitat, nu şi-au vorbit? Dar la Bucureşti, prin librăriile ce le vizitau deseori?
Volumul de Amintiri constituie o valoroasă sursă de informaţii despre oameni şi evenimente din epocă. Nu le-am fi ştiut, în lipsa acestuia, iar unele zeităţi pot luneca de pe soclu sau să intre într-un con de umbră, când se iau în considerare slăbiciuni omeneşti. În decursul anilor, am parcurs întreaga operă a prozatorului fălticenean. Am identificat trasee, case şi eroi ce eu existat în realitate, bineînţeles, cu nume schimbate. Târgul natal a fost o nesperată sursă de inspiraţie. La jumătatea drumului dintre strada Pietrari şi huciul din Buciumeni se afla cândva Casa Apelor, evocată într-un roman. În perioada interbelică, cu scriitori de aceeaşi vârstă – poeta Tana Mugurel şi romancierul Nicolae Jianu -, Mihail Şerban se plimba în împrejurimile oraşului. Rezistă şi azi Fântâna Dorului, la capătul cimitirului Oprişeni, ascunsă într-o văiugă înconjurată de crângul ce se pierde spre Corneşti. Plin de amintiri e şi parcul de la Băncuţa, de unde se vedea imensă Împărăţia Apelor şi, învăluită în poezie, Nada Florilor. Era vremea tangourilor şi cânta atât de frumos fanfara regimentului.
În 30 iunie 1969, l-am vizitat la Bucureşti, în strada Sfinţii Apostoli nr.21. Era cu a doua soţie. I-am felicitat pentru noua căsnicie. Amabil, scriitorul mi-a oferit două cărţi cu autografe. Mia spus, bucuros, că prin familia Todicescu, ne înrudim. Spera să-i apară prin toamnă o nouă ediţie a romanului Sanda. Aducând vorba despre atacul fulminant: „Hârtia nu rabdă orice!”, scriitorul afirma că articolul i-a fost impus semnatarului. O fotografie cu autograf a completat celelalte daruri. Ne-am despărţit, fără a şti mulţi ani unul de altul. Cu prilejul unei călătorii cu soţia la Fălticeni, a ajuns şi în Suceava, unde ne-a vizitat. Eugenia, soţia mea, fusese colegă de şcoală primară cu Mărioara Şerban (n. Pricop) şi locuiseră pe strada I. Dragoslav.
În 3 martie 1972 i-am telefonat de la „Galeria oamenilor de seamă” din Fălticeni (lucram la organizarea noii instituţii muzeale din casa lui Vasile şi Horia Lovinescu), cerându-i materiale pentru Fondul documentar. Mi-a promis manuscrise şi câteva numere din revista scoasă în liceu, dar n-a apucat să trimită decât o parte.
Mai târziu, vestea morţii scriitorului m-a întristat. Manuscrise, fotografii, cărţi, scrisori şi alte documente au rămas probabil în familie şi nu se ştie dacă vor ajunge vreodată la Fălticeni, pentru a îmbogăţi tezaurul spiritualităţii locale. Pentru istoria literaturii române, Mihail Şerban rămâne un nume consacrat, de care generaţia de azi şi cele viitoare vor trebui să ţină seama.

One response to “Mihail Şerban – scriitor

  1. Pingback: 100 de ani de la naşterea scriitorului Mihail Şerban « Cronica de Fălticeni·

Comentariile nu sunt permise.